La cinci ani după ce scrie partitura imnului național al României, Anton Pann publică „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea“ și lansează un personaj pe care îl prezintă astfel: „Nastratin era un hogea (dascăl sau învățător) / Care a rămas de basmu până astăzi tuturor, / Pentru că era din fire cam pe-o ureche, năzdrăvan, / Nu-l găsești însă în faptă să fi fost vreun viclean“.
Pann comprimă într-un catren vocația și caracterul unui pedagog pentru cei mulți. Nastratin Hogea îndeamnă la cinste și adevăr, dar nu prin lozinci uscate, ci prin povestioare satirice din care cititorul știe că trebuie să desprindă ceva căruia i se spune, cu o sintagmă nesuferită, „o lecție de viață“. Tâlcul și mintoșia sunt pentru Anton Pann cuvinte definitorii. Când l-a zugrăvit în „Epigonii“ drept „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb“, Eminescu a știut cu cine are de-a face.
EDUCASTRATOARELE. Anii se scurg, secolele la fel, ștafeta pedagogiei în folosul celor mulți trece dintr-o mână în alta. Din spuma trecutului răsare un prezent cu depuneri de mâl. Și cu Nastratin ce se întâmplă? Nimic bun. Câțiva soldați îl culeg din istorie, îl duc la Starea Civilă și-i schimbă numele. Cel care iese pe ușa primăriei este Castratin, trimis repede în tranșeele războiului împotriva limbii române. Pe frontul școlii primare și în primul rând al grădiniței. În jurul lui Castratin coagulează un fenomen cu simptome de sectă lacomă de prozeliți.
Secta se numește Mișcarea Castratină și înglobează o sumedenie de educatoare triate în funcție de trei criterii: zel până la exces, obtuzitate și falsă pudoare. Educatoarele (nu toate, dar primejdios de multe) îi învață pe copii cum să vorbească frumos. De fapt, urât. Adică scrobit, fără nuanțe și în total dispreț față de registrele și palierele unei limbi vii și autentice. Ce fac aceste persoane ține de castrarea limbii. Iar organele la care umblă cel mai des cu bisturiul sunt adjectivul și pronumele demonstrativ, de apropiere și de depărtare, în forma lor familiară. Mai precis, educastratoarele decid că această formă trebuie să dispară. E pfui. E câh. E de prost-gust și denotă proastă creștere.
Un copil trecut prin secția de măcelărire a limbii de la grădiniță va trăi cu impresia că n-are voie să spună „ăsta“ și „asta“, respectiv „ăla și aia“. (Cu atât mai puțin „ăia“ și „alea“.) Nu. E interzis, vietato, verboten și cum mai vreți. Bieții copii vin acasă cimentați în convingerea că doar „acesta“ și „aceasta“ le pot garanta statutul de ființe onorabile și că orice abatere de la normă îi expediază în lada cu rebuturi. Astfel îndoctrinați, ei încep să-și certe părinții eretici, care încă folosesc vocabule periculoase și nu acceptă amputările corecte politic. Ba mai mult, nici forma scurtă a verbului „a fi“ nu e bine văzută de educastratoare. Din punctul lor de vedere, „Asta e o prostie“ e o propoziție virusată, care ar trebui evacuată cu toate precauțiile și incinerată la zeci de kilometri în afara cetății. „Aceasta este o stupizenie“ sună altfel, de acord.
Mișcarea Castratină a educatoarelor care se gătesc cu ochelari de cal și pun frunze de stejar pe nuduri e un pericol despre care nu se vorbește suficient. Micii îndoctrinați de azi sunt adulții de mâine, care, dacă nu vor găsi acum acasă părinți cu tact și răbdare, își vor sili la rândul lor, peste ani, copiii să schingiuiască limba, să evite firescul și să vorbească osificat, prețios, fără puls. Apuse sunt vremurile când copilul dus de părinți la Grădina Zoologică vede un – era să scriu „pangolin“ – tapir și întreabă: „Tati, ce-i ăsta?“.
De-acum încolo, conform limbii române impuse la grădiniță, el va întreba, cu o naturalețe abundentă ca ninsoarea în Belize, „tată, ce este acesta?“. Va suna oribil și nedrept. Educastratoarele trebuie să-și recupereze menirea reală, nu să stea cu gura pe cei care pierd ritmul în pasul de defilare al românei solemn-cazone. A nu se uita, solemnitatea e de multe ori haina de gală a proștilor. Nu creșteți, doamnelor educatoare, generații de proști solemni. Învățați-i pe copii să vorbească viu și corect, nu să pună la zid cuvinte nevinovate. Altminteri, lucrurile o vor lua razna și noi odată cu ele.
Exemple. Eminescu are o poezie care se cheamă „Asta vreau“. Ce facem, îi schimbăm titlul? Îi spunem „Aceasta (sau, și mai și, «Acest lucru îl») vreau“? Iar dacă-l sluțim pe Eminescu, trebuie să trecem și pe la Topîrceanu și să înlocuim „Primăvara asta totuși / Nu-i decât o copie“ cu „Primăvara aceasta totuși / Nu-i decât o copie“. Se duce naibii ritmul, dar nu contează, important e să nu se rușineze copilul când vede scris „asta“. Și ca să nu facem mai multe drumuri, e bine să ne oprim pe traseu și la versul „Dar nu-i nimic, asta e“, pe care-l cânta Florian Pittiș.
„Dar nu-i nimic, aceasta e“ sună cu totul altfel, să recunoaștem. Excursia de substituire se poate încheia în dreptul expresiei „Și cu asta, basta“, deși aici apare o mică problemă prin rima interioară. Educastratoarele o vor rezolva, desigur. Dacă „Și cu aceasta basta“ nu merge, vor propune soluția izbăvitoare „Și cu aceasta, baceasta“. Aici am ajuns. Să nu ne mirăm dacă, peste douăzeci de ani, dintre copiii de azi se va ridica un adult care va traduce filme și va echivala „I’ll go take a leak“ prin „Mă voi deplasa ca să urinez“.
Acest articol a apărut în numărul 89 al revistei NewMoney. FOTO: Laszlo Raduly
Citește ultimul număr al revistei NewMoney în format e-paper
