Care este cea mai bănoasă afacere în țara în care au loc 11 crime în fiecare zi

Cu cea mai ridicată rată a criminalității din lume – media este de 11 crime pe zi –, El Salvador nu poate fi decât țara cu cele mai multe fabrici de coș­ciuge pe cap de locuitor. O industrie care ține în viață micile orașe ale celui mai mic stat din America Centrală.

Acest articol a apărut în numărul 62 (1 – 14 aprilie 2019) al revistei NewMoney

Juan Carlos Pacheco și fratele lui, Carlos Stanley, încep, ca de fiecare dată, prin a-i cere celui mort permi­siunea pentru cele ce vor urma. În sufrageria unei case modeste din estul țării, Juan Carlos își pune o mască chirurgicală pe față și începe să pregătească trupul neînsuflețit pentru ultima întâlnire a acestuia cu familia.

În cameră este un aer înăbușitor. Pereții din beton sunt goi, cu excepția a trei portrete, trei fete îmbrăcate toate colorat. La geamuri, draperii albastre uzate. Carlos Stanley are alura unui taur, cu păr întunecat și gât puternic și gros. Fratele lui este cam de aceeași înăl­țime, dar cu capul ras, ochelari cu ramă neagră groasă și cu o cicatrice ce îi traversează în diagonală fața – amintire din copilărie lăsată de un câine pare-se nu foarte prietenos.

Un tunet sparge liniștea și atmosfera înăbușită. Ambii bărbați se opresc pentru o clipă, uitându-se la cadavru și la gaura roșie din pieptul acestuia. Niciunul nu pare deranjat de mirosul care împânzește camera, dându-i izul unei încăperi în care depozitezi carne. În același timp, aud murmurul vocilor rudelor care aș­teaptă dincolo de ușă ca ei să fie gata. Picăturile de ploaie se lovesc de geam, tensionând și mai mult atmosfera apă­sătoare.

DE LA BRUTĂRIE LA COȘCIUGE. Frații Pacheco au o afacere de pompe funebre în El Salvador, țara unde rata omuciderilor este cea mai mare din lume. În mai puțin de doi ani, cei doi frați au pregătit pentru fune­ralii peste 500 de cadavre – pe unele le-au reconstruit de-a dreptul, iar altele veneau în stare atât de avansată de putrefacție, încât carnea părea că li se to­pește în mâini atunci când încercau să facă ceva.

Chiar dacă cei doi sunt noi în această industrie, de mici se poate spune că s-au aflat în preajma morții. Au crescut în Jucuapa, un orășel de circa 18.000 de locuitori, dar cu aproape 30 de fabrici de sicrie. Producția de „pijamale de lemn“, cum le numesc unii localnici, asigură de decenii un business atât de profitabil și sta­­­bil în orășel, încât mai toate familiile și-au abandonat alte afaceri mici, precum brutăriile, cultivarea tres­­tiei de zahăr sau măcelăriile, pentru a intra în industria de pompe funebre.

Un mort întins în sufragerie a devenit ceva normal pentru cineva ca frații Pacheco. Trupul neînsuflețit din povestea noastră este al lui Guillermo Gómez Quin­tanilla. Se întorcea de la prietena lui, când niște băr­bați înarmați l-au împușcat în apropiere de cartierul Santa Fidelia din Jucuapa. Poliția nu știe deo­cam­dată dacă tânărul de 22 de ani avea sau nu vreo le­gă­tură cu una dintre bandele care se războiesc prin oraș și dacă a devenit astfel ținta unor reglări de conturi.

Cei doi frați l-au pregătit pe Gómez timp de trei ore, cusându-i rănile de la gloanțe, injectând formol, acoperind zgârieturile și vânătăile cu fond de ten și îm­bră­cându-l la final cu hainele preferate. Prețul pentru acest gen de pregătire este în jur de 100 de dolari. Când totul este gata, rudele sunt invitate în cameră și pot începe priveghiul tradițional de 24 de ore. Prima care intră în încăpere este mama lui Gómez. Se pră­bu­șește peste trupul neînsuflețit, dar cumva revitali­zat de machiaj și formol, al fiului așezat în coșciug.

ȚARA MORȚII. Orășelul Jucuapa este înconjurat de junglă și dealuri. Drumul către una dintre numeroasele fabrici de coșciuge amplasate la marginea așe­zării trece pe lângă case cu grădini îngrijite, piețe aglo­merate, copii care se joacă și oameni care lenevesc, apa­rent fără nicio grijă, pe băncile din parc sau de aiu­rea. „Dar nu ați putea ajunge de unii singuri unde vom merge acum. Peste tot sunt membri înarmați ai bandelor din oraș“, spune Juan Carlos.

„Bande peste tot“ este o realitate cotidiană în El Salvador, o țară cu 6 milioane de locuitori, dintre care 2,5 milioane trăiesc în sărăcie. Potrivit cifrelor Ministerului de Interne din El Salvador, circa jumătate de mi­li­on de localnici fac parte din sau au într-un fel sau altul legătură cu fenomenul bandelor.

Principa­lele bande rivale sunt Barrio 18 și MS-13, ambele având vechi legături cu Statele Unite. Refugiații s-au organizat prima dată în bande pentru a supraviețui în zonele mai violente din Los Angeles. Era în preaj­ma războiului civil salvadorian, când guvernul de atunci și-a luat la țintă pro­priii cetățeni, folosind trupe paramilitare finanțate parțial cu zeci de milioane de dolari de Administrațiile Carter și Reagan.

Bandele au revenit în El Salvador la începutul anilor ’90, perioadă în care frații Pa­checo se nășteau și după ce Adminis­trația Clinton a trecut la deportări în masă. În zece ani, acea decizie avea să alimenteze una dintre cele mai mari probleme ale țării.

„Când crești într-o zonă săracă, nu-ți mai rămân alte opțiuni decât să te alături unei bande“, spune Dennis, azi angajat al unei afaceri de pompe funebre și fost membru al MS-13, care a discutat cu Bloomberg sub rezerva anonimatului. „Statul ar trebui să ne ajute și să ofere opțiuni mai bune“, adaugă tot el.

Biserica Romano-Catolică, cu sprijinul tacit al guvernului, a negociat un armistițiu între cele două bande rivale principale în 2012, reușind să reducă sem­nificativ violențele timp de mai bine de un an – adică de la 14 omucideri pe zi la nivel național s-a ajuns la 5-6. Dar pe măsură ce acest armistițiu fragil se degrada, iar electoratul cerea un răspuns mai în forță, președintele din acel moment, Salvador Sánchez Cerén, s-a văzut nevoit în 2015 să declare război crimei organizate. Deloc surprinzător, violențele și nu­mărul crimelor au escaladat. Rata omuciderilor a ajuns la 18 pe zi, stabilizându-se acum la aproape 11 pe zi, cea mai ridicată din lume. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a încadrat fenomenul în categoria epidemiilor.

COȘCIUGE PE BANDĂ. Juan Carlos spune că lucrurile s-au mai liniștit în ultimele luni, în urma unor raiduri ale poliției la avanposturile celor două bande. Drept urmare, crimele nu mai sunt zilnice, ci lunare. Este totuși greu de anticipat cât va dura această re­lativă acalmie.

La fabrica de coșciuge, este destul de dificil de ur­mă­rit circuitul procesului de producție. La intrare, tâmplarii taie bucăți de lemn de măslin, un arbore omni­prezent în El Salvador. Într-un alt colț, un bărbat lă­cuiește coșciugele care sunt gata. Traversând curtea, dai peste o altă echipă de bărbați care le vopsesc la fel cum revopsesc mecanicii o mașină. „Trebuie să fie frumoase și să strălucească. Așa le vor clienții“, ex­pli­că unul dintre ei. Cei șapte angajați ai fabricii sunt plătiți la bucată. Un tâmplar bun face cam 250 de do­lari pe săptămână, iar un vopsitor – 150 de dolari.

Într-un hamac din spatele spațiului de lucru, Jorge Cárdenas, proprietarul, pare imun la agitația din jur. Spre deosebire de frații Pacheco, Cárdenas, grăsuț și între două vârste, lucrează în această industrie de când se știe. În 2012, dădea drumul propriei afaceri. Astăzi, fabrica lui produce între 20 și 30 de coșciuge pe zi, spune cu mândrie, fiind furnizor pentru diverse ma­gazine de pompe funebre din toată țara. Cel mai vândut este modelul de 90 de do­lari – economico –, ales de obicei pentru cei care cad victime crimelor. Majoritatea dintre aceștia sunt tineri uciși în urma reglărilor de conturi dintre bande. Evident, sunt să­raci, iar funeraliile lor sunt plătite de primării. „Și tot evident, autoritățile aleg cel mai ief­tin model“, spune Cárdenas. Cel mai luxos model – colombiana –, este mai mare și mai elaborat decorat, fiind și de 20 de ori mai profitabil pentru el.

La fel ca toți din această industrie, nici Cárdenas nu se simte foarte confortabil că face bani din cea mai mare problemă a țării sale. Pe de altă parte, această ocupație ră­mâne printre puținele opțiuni de a supra­viețui. „Dacă mâine toate aceste violențe ar înceta, este clar că afacerea s-ar prăbuși“, spune el. Potrivit datelor din piață, profitul este între 10 și 20 de dolari la mode­lul cel mai ieftin de coșciug. „Nu ai cum să te îmbogă­țești aici“, adaugă tot el.

De altfel, El Salvador are puțini bogați, venitul anual fiind undeva la 3.600 de dolari. Economic vorbind, țara cu cea mai mică suprafață din America Centrală se bazează pe exporturile de cafea și turism, dar și pe banii trimiși acasă de diaspora salvadoriană. Lucrurile se pot înrăutăți rapid, cum s-a și întâmplat în timpul crizei din 2010, care a lovit economia orășe­lu­lui Jucuapa. Revenind la afacerea celor doi frați, aceș­tia oferă servicii între 350 și 3.200 de dolari. Un pachet de bază include un coșciug accep­tabil ca preț, îmbăl­să­marea și pregătirea pentru pri­veghi, spune Juan Carlos. „Pachetul cel mai scump in­clude cam tot – transport, mâncare și băutură, filmare, și, evident, un coșciug mai scump.“ Lunar, cei doi frați au vân­zări între 2.000 și 4.000 de dolari.

ÎNCEPUTUL. După vizita la fabrica de coșciuge a lui Cárdenas, a doua zi, Juan Carlos este deja la propriul magazin, înconjurat de coșciuge de toate dimensiunile și prețurile. De partea cealaltă a tejghelei, are deja clienți – un bărbat și o femeie care au venit să aleagă un coșciug pentru fiul lor. În timp ce Juan Carlos le arată opțiunile, fratele lui dezinfectează cu o soluție brațele tânărului neînsuflețit. În vârstă de 20 de ani, a murit în urma unei come alcoolice. Se pare că avea le­gături și cu bandele locale, spune Carlos Stanley.

Indiferent de câte trupuri neînsuflețite a îmbălsămat până acum, spune tot el, se încăpățânează să creadă că ceva din respectivul om a supraviețuit. Uitându-se la acel trup care dimineața s-a trezit ca de obicei, a mâncat, a râs, poate chiar a făcut sex, viața i se pare uneori atât de nesigură.

Înainte de afacerea de pompe funebre, frații Pacheco aveau o brutărie. Tatăl lor, Carlos Sr., a pornit-o și a condus-o de­cenii întregi. Și în același loc. În 2010, când bandele extorcau afacerile locale de bani ca taxă de protecție, fiul mijlociu, Carlos Humberto, a venit cu ideea de a fo­losi mâna de lucru locală și calificată – tocmai se în­chisese Funeraria Flores, o fabrică mare de coșciuge –, lemnul pe care-l găseau din belșug în pădurea din apropiere și, din păcate, numărul tot mai mare de victime ale încleștării dintre bandele locale. Așa că familia Pacheco a închis brutăria și a dat drumul afa­cerii cu coșciuge.

„Nu a trecut mult și mai toți au văzut oportunita­tea“, spune azi Julio Cesar, fost angajat al firmei Fune­raria Flores, care și-a deschis propriul magazin la scurt timp după familia Pacheco. „În plus, era singurul lucru pe care noi, cei care am lucrat la fabrica res­pec­tivă, știam să îl facem.“

Creșterea ofertei a dus la scăderea prețurilor și astfel frații Pacheco s-au trezit cu mai puțini bani în buzunar. În 2016, făceau eforturi să țină piept concu­renței. De data aceasta, cu ideea de a schimba ceva a venit Juan Carlos, care era la momentul respectiv me­­dic de urgență la un spital din capitala San Salvador. Și-a convins tatăl și fratele să transforme fabrica de coșciuge într-un magazin universal de pompe funebre. Era o decizie evidentă.

„Era șansa de a face marje de profit mult mai mari din servicii decât din producerea și vân­zarea de coș­ciuge“, spune acum Carlos Stanley, în timp ce face o in­cizie cu scalpelul în coapsa tânărului de 20 de ani. Și pentru că familia sa avea cei mai buni furnizori de coș­ciuge din țară, nu le-a fost greu să facă schimbarea și cu profit.

SCHISMA. La începutul lui 2018, Juan Carlos, cel care azi conduce afacerea, a început să facă schimbări în business care însă nu au fost pe placul familiei și a apă­rut ruptura. El și fratele lui, Carlos Stanley, voiau să facă din afacere cea mai mare facilitate de îmbăl­să­mare din estul țării.

Legislația națională obligă ca astfel de proceduri să aibă loc într-un laborator certificat, iar cei doi frați, ca și concurența lor, nu se aliniază încă legii și pariază că, în perioada următoare, auto­ritățile vor lua măsuri mai aspre împotriva celor care nu o respectă.

Iar planul celor doi frați este de a aloca între 15.000 și 20.000 de dolari în următorii ani pentru a pune pe picioare un astfel de laborator conform legii. „Când va fi totul gata, oamenii vor veni la noi“, anticipează Juan Carlos. Are în plan și deschiderea unei capele de unde familia îndoliată va putea transmite live și pentru rudele plecate din țară.

Cam tot atunci când cei doi frați au început extinderea și regândirea afacerii, tatăl și fiul mijlociu, Carlos Humberto, s-au decis să se mute în Usulután, un oraș de circa 70.000 de locuitori situat în sudul țării. Prima opțiune – evident – a fost să deschidă o afacere de pompe funebre.

Luând această decizie, au ieșit din planurile de in­vestiții avute în vedere de Juan Carlos și Carlos Stanley și au aterizat în cea mai periculoasă zonă a țării. În discuția cu Bloomberg, Carlos Humberto spune că două treimi din business rezultă din cri­mele violente comise de bande, iar pentru a ajun­ge la rudele acestora înaintea concurenței fac tot posibilul să obțină informații de la poliție și de la spitale. Un soi de vâ­nă­toare a ambulanțelor care le dă un avantaj net în business. „Moartea este omniprezentă aici, trebuie doar să găsești o cale prin care să profiți de această realitate“, mărturisește cinic Carlos Humberto, fără a dez­vălui și dacă plătesc pentru aceste informații ob­ți­­­nute în avans.

Carlos Humberto spune, oarecum cu mândrie, că ajunge primul la victime și, uneori, când merge să-și vândă serviciile la rudele victimelor, intră în contact cu membri ai bandelor. „Am fost amenințat de mai multe ori, dar face parte din job, sunt obișnuit.“

O MOARTE OBIȘNUITĂ. În ultima zi petrecută cu familia Pacheco, reporterul de la Bloomberg Businessweek l-a însoțit pe Juan Carlos la o înmormântare la cimitirul municipal din Jucuapa, unde se adunaseră aproape 200 de oameni. Peste tot în jur, în aerul umed, plutea miros de tămâie. Era pentru a doua oară când, în întâlnirile pen­tru reportaj, Juan Carlos rămânea complet tăcut. În momentul în care groparii coboară coșciugul în groapă, ochii i se umezesc.

Funeraliile pe care le-a pre­gătit de data aceasta sunt pentru un vechi prieten, Cristian Perdomo, care a murit din cauza unor com­plicații la rinichi. Juan Carlos se uită fix la mormântul care se închide, în timp ce, puțin mai încolo, Carlos Stanley le dă indicații gro­parilor. Pe când muncea în spital, ore întregi îi asculta pe bolnavi spunându-și oful. Chiar și într-un loc în care moartea este la tot pa­sul, în spatele fiecărei po­vești stă paralizanta teamă de ea.

În Jucuapa, afacerea cu coșciuge a devenit unul din­tre pilonii economiei locale, oferind o slujbă sigură pentru sute de familii. Familia Pacheco prosperă cu ambele afaceri deschise, iar vânzările se mențin ridicate. Juan Carlos admite rapid ironia și spune că speră ca lu­crurile să se schimbe. „Poate că, în viitor, orașul nostru va deveni cunoscut pentru cu totul altceva“, spu­ne el. Deocamdată însă, nu are de gând să redes­chidă o brutărie.

Cine, ce, cât

Jucuapa, un orășel de circa 18.000 de locuitori, are nu mai puțin de 30 de fa­brici de sicrie sau „pijamale de lemn“, cum le numesc localnicii.

Unde. El Salvador, o țară cu 6 milioane de locuitori, este cea mai mică și una dintre cele mai sărace țări din America Latină (2,5 milioane de salvadorieni trăiesc în sărăcie).

Cine. Principalele bande rivale sunt Barrio 18 și MS-13. La un moment dat, ambele au fost finanțate parțial cu zeci de milioane de dolari de Administrațiile Carter și Reagan, în timpul războiului civil din El Salvador.

ȚINUTUL MORȚII. Astăzi, circa jumătate de milion de localnici fac parte din sau au legătură cu fenomenul bandelor. Rata medie a cri­melor comise zilnic este de 11 omucideri. Un maxim de 18 a fost atins în 2015, după ce președintele de atunci a declarat război fenome­nului.

Articol preluat din BloombergBusinessweek

de Matthew Bremner; adaptare de Mimi Noel

FOTO: Guliver / Getty Images