Care este cea mai bănoasă afacere în țara în care au loc 11 crime în fiecare zi

Mimi Noel 29/03/2019 | 15:32 Global
Care este cea mai bănoasă afacere în țara în care au loc 11 crime în fiecare zi

Cu cea mai ridicată rată a criminalității din lume media este de 11 crime pe zi , El Salvador nu poate fi decât țara cu cele mai multe fabrici de coș­ciuge pe cap de locuitor. O industrie care ține în viață micile orașe ale celui mai mic stat din America Centrală.

Acest articol a apărut în numărul 62 (1 – 14 aprilie 2019) al revistei NewMoney

Juan Carlos Pacheco și fratele lui, Carlos Stanley, încep, ca de fiecare dată, prin a-i cere celui mort permi­siunea pentru cele ce vor urma. În sufrageria unei case modeste din estul țării, Juan Carlos își pune o mască chirurgicală pe față și începe să pregătească trupul neînsuflețit pentru ultima întâlnire a acestuia cu familia.

În cameră este un aer înăbușitor. Pereții din beton sunt goi, cu excepția a trei portrete, trei fete îmbrăcate toate colorat. La geamuri, draperii albastre uzate. Carlos Stanley are alura unui taur, cu păr întunecat și gât puternic și gros. Fratele lui este cam de aceeași înăl­țime, dar cu capul ras, ochelari cu ramă neagră groasă și cu o cicatrice ce îi traversează în diagonală fața – amintire din copilărie lăsată de un câine pare-se nu foarte prietenos.

Un tunet sparge liniștea și atmosfera înăbușită. Ambii bărbați se opresc pentru o clipă, uitându-se la cadavru și la gaura roșie din pieptul acestuia. Niciunul nu pare deranjat de mirosul care împânzește camera, dându-i izul unei încăperi în care depozitezi carne. În același timp, aud murmurul vocilor rudelor care aș­teaptă dincolo de ușă ca ei să fie gata. Picăturile de ploaie se lovesc de geam, tensionând și mai mult atmosfera apă­sătoare.

DE LA BRUTĂRIE LA COȘCIUGE. Frații Pacheco au o afacere de pompe funebre în El Salvador, țara unde rata omuciderilor este cea mai mare din lume. În mai puțin de doi ani, cei doi frați au pregătit pentru fune­ralii peste 500 de cadavre – pe unele le-au reconstruit de-a dreptul, iar altele veneau în stare atât de avansată de putrefacție, încât carnea părea că li se to­pește în mâini atunci când încercau să facă ceva.

Chiar dacă cei doi sunt noi în această industrie, de mici se poate spune că s-au aflat în preajma morții. Au crescut în Jucuapa, un orășel de circa 18.000 de locuitori, dar cu aproape 30 de fabrici de sicrie. Producția de „pijamale de lemn“, cum le numesc unii localnici, asigură de decenii un business atât de profitabil și sta­­­bil în orășel, încât mai toate familiile și-au abandonat alte afaceri mici, precum brutăriile, cultivarea tres­­tiei de zahăr sau măcelăriile, pentru a intra în industria de pompe funebre.

Un mort întins în sufragerie a devenit ceva normal pentru cineva ca frații Pacheco. Trupul neînsuflețit din povestea noastră este al lui Guillermo Gómez Quin­tanilla. Se întorcea de la prietena lui, când niște băr­bați înarmați l-au împușcat în apropiere de cartierul Santa Fidelia din Jucuapa. Poliția nu știe deo­cam­dată dacă tânărul de 22 de ani avea sau nu vreo le­gă­tură cu una dintre bandele care se războiesc prin oraș și dacă a devenit astfel ținta unor reglări de conturi.

Cei doi frați l-au pregătit pe Gómez timp de trei ore, cusându-i rănile de la gloanțe, injectând formol, acoperind zgârieturile și vânătăile cu fond de ten și îm­bră­cându-l la final cu hainele preferate. Prețul pentru acest gen de pregătire este în jur de 100 de dolari. Când totul este gata, rudele sunt invitate în cameră și pot începe priveghiul tradițional de 24 de ore. Prima care intră în încăpere este mama lui Gómez. Se pră­bu­șește peste trupul neînsuflețit, dar cumva revitali­zat de machiaj și formol, al fiului așezat în coșciug.

ȚARA MORȚII. Orășelul Jucuapa este înconjurat de junglă și dealuri. Drumul către una dintre numeroasele fabrici de coșciuge amplasate la marginea așe­zării trece pe lângă case cu grădini îngrijite, piețe aglo­merate, copii care se joacă și oameni care lenevesc, apa­rent fără nicio grijă, pe băncile din parc sau de aiu­rea. „Dar nu ați putea ajunge de unii singuri unde vom merge acum. Peste tot sunt membri înarmați ai bandelor din oraș“, spune Juan Carlos.

„Bande peste tot“ este o realitate cotidiană în El Salvador, o țară cu 6 milioane de locuitori, dintre care 2,5 milioane trăiesc în sărăcie. Potrivit cifrelor Ministerului de Interne din El Salvador, circa jumătate de mi­li­on de localnici fac parte din sau au într-un fel sau altul legătură cu fenomenul bandelor.

Principa­lele bande rivale sunt Barrio 18 și MS-13, ambele având vechi legături cu Statele Unite. Refugiații s-au organizat prima dată în bande pentru a supraviețui în zonele mai violente din Los Angeles. Era în preaj­ma războiului civil salvadorian, când guvernul de atunci și-a luat la țintă pro­priii cetățeni, folosind trupe paramilitare finanțate parțial cu zeci de milioane de dolari de Administrațiile Carter și Reagan.

Bandele au revenit în El Salvador la începutul anilor ’90, perioadă în care frații Pa­checo se nășteau și după ce Adminis­trația Clinton a trecut la deportări în masă. În zece ani, acea decizie avea să alimenteze una dintre cele mai mari probleme ale țării.

„Când crești într-o zonă săracă, nu-ți mai rămân alte opțiuni decât să te alături unei bande“, spune Dennis, azi angajat al unei afaceri de pompe funebre și fost membru al MS-13, care a discutat cu Bloomberg sub rezerva anonimatului. „Statul ar trebui să ne ajute și să ofere opțiuni mai bune“, adaugă tot el.

Biserica Romano-Catolică, cu sprijinul tacit al guvernului, a negociat un armistițiu între cele două bande rivale principale în 2012, reușind să reducă sem­nificativ violențele timp de mai bine de un an – adică de la 14 omucideri pe zi la nivel național s-a ajuns la 5-6. Dar pe măsură ce acest armistițiu fragil se degrada, iar electoratul cerea un răspuns mai în forță, președintele din acel moment, Salvador Sánchez Cerén, s-a văzut nevoit în 2015 să declare război crimei organizate. Deloc surprinzător, violențele și nu­mărul crimelor au escaladat. Rata omuciderilor a ajuns la 18 pe zi, stabilizându-se acum la aproape 11 pe zi, cea mai ridicată din lume. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a încadrat fenomenul în categoria epidemiilor.

COȘCIUGE PE BANDĂ. Juan Carlos spune că lucrurile s-au mai liniștit în ultimele luni, în urma unor raiduri ale poliției la avanposturile celor două bande. Drept urmare, crimele nu mai sunt zilnice, ci lunare. Este totuși greu de anticipat cât va dura această re­lativă acalmie.

La fabrica de coșciuge, este destul de dificil de ur­mă­rit circuitul procesului de producție. La intrare, tâmplarii taie bucăți de lemn de măslin, un arbore omni­prezent în El Salvador. Într-un alt colț, un bărbat lă­cuiește coșciugele care sunt gata. Traversând curtea, dai peste o altă echipă de bărbați care le vopsesc la fel cum revopsesc mecanicii o mașină. „Trebuie să fie frumoase și să strălucească. Așa le vor clienții“, ex­pli­că unul dintre ei. Cei șapte angajați ai fabricii sunt plătiți la bucată. Un tâmplar bun face cam 250 de do­lari pe săptămână, iar un vopsitor – 150 de dolari.

Într-un hamac din spatele spațiului de lucru, Jorge Cárdenas, proprietarul, pare imun la agitația din jur. Spre deosebire de frații Pacheco, Cárdenas, grăsuț și între două vârste, lucrează în această industrie de când se știe. În 2012, dădea drumul propriei afaceri. Astăzi, fabrica lui produce între 20 și 30 de coșciuge pe zi, spune cu mândrie, fiind furnizor pentru diverse ma­gazine de pompe funebre din toată țara. Cel mai vândut este modelul de 90 de do­lari – economico –, ales de obicei pentru cei care cad victime crimelor. Majoritatea dintre aceștia sunt tineri uciși în urma reglărilor de conturi dintre bande. Evident, sunt să­raci, iar funeraliile lor sunt plătite de primării. „Și tot evident, autoritățile aleg cel mai ief­tin model“, spune Cárdenas. Cel mai luxos model – colombiana –, este mai mare și mai elaborat decorat, fiind și de 20 de ori mai profitabil pentru el.

La fel ca toți din această industrie, nici Cárdenas nu se simte foarte confortabil că face bani din cea mai mare problemă a țării sale. Pe de altă parte, această ocupație ră­mâne printre puținele opțiuni de a supra­viețui. „Dacă mâine toate aceste violențe ar înceta, este clar că afacerea s-ar prăbuși“, spune el. Potrivit datelor din piață, profitul este între 10 și 20 de dolari la mode­lul cel mai ieftin de coșciug. „Nu ai cum să te îmbogă­țești aici“, adaugă tot el.

De altfel, El Salvador are puțini bogați, venitul anual fiind undeva la 3.600 de dolari. Economic vorbind, țara cu cea mai mică suprafață din America Centrală se bazează pe exporturile de cafea și turism, dar și pe banii trimiși acasă de diaspora salvadoriană. Lucrurile se pot înrăutăți rapid, cum s-a și întâmplat în timpul crizei din 2010, care a lovit economia orășe­lu­lui Jucuapa. Revenind la afacerea celor doi frați, aceș­tia oferă servicii între 350 și 3.200 de dolari. Un pachet de bază include un coșciug accep­tabil ca preț, îmbăl­să­marea și pregătirea pentru pri­veghi, spune Juan Carlos. „Pachetul cel mai scump in­clude cam tot – transport, mâncare și băutură, filmare, și, evident, un coșciug mai scump.“ Lunar, cei doi frați au vân­zări între 2.000 și 4.000 de dolari.

ÎNCEPUTUL. După vizita la fabrica de coșciuge a lui Cárdenas, a doua zi, Juan Carlos este deja la propriul magazin, înconjurat de coșciuge de toate dimensiunile și prețurile. De partea cealaltă a tejghelei, are deja clienți – un bărbat și o femeie care au venit să aleagă un coșciug pentru fiul lor. În timp ce Juan Carlos le arată opțiunile, fratele lui dezinfectează cu o soluție brațele tânărului neînsuflețit. În vârstă de 20 de ani, a murit în urma unei come alcoolice. Se pare că avea le­gături și cu bandele locale, spune Carlos Stanley.

Indiferent de câte trupuri neînsuflețite a îmbălsămat până acum, spune tot el, se încăpățânează să creadă că ceva din respectivul om a supraviețuit. Uitându-se la acel trup care dimineața s-a trezit ca de obicei, a mâncat, a râs, poate chiar a făcut sex, viața i se pare uneori atât de nesigură.

Înainte de afacerea de pompe funebre, frații Pacheco aveau o brutărie. Tatăl lor, Carlos Sr., a pornit-o și a condus-o de­cenii întregi. Și în același loc. În 2010, când bandele extorcau afacerile locale de bani ca taxă de protecție, fiul mijlociu, Carlos Humberto, a venit cu ideea de a fo­losi mâna de lucru locală și calificată – tocmai se în­chisese Funeraria Flores, o fabrică mare de coșciuge –, lemnul pe care-l găseau din belșug în pădurea din apropiere și, din păcate, numărul tot mai mare de victime ale încleștării dintre bandele locale. Așa că familia Pacheco a închis brutăria și a dat drumul afa­cerii cu coșciuge.

„Nu a trecut mult și mai toți au văzut oportunita­tea“, spune azi Julio Cesar, fost angajat al firmei Fune­raria Flores, care și-a deschis propriul magazin la scurt timp după familia Pacheco. „În plus, era singurul lucru pe care noi, cei care am lucrat la fabrica res­pec­tivă, știam să îl facem.“

Articol vizibil în întregime doar pe bază de abonament.

Are o experiență de peste zece ani în jurnalism. A început la agenția națională de presă Rompres, iar în 2006 s-a alăturat echipei care se ocupa de ediția în limba română a publicației americane BusinessWeek. În 2007, a completat echipa de jurnaliști care pornea revista de afaceri Money Express. Domeniile acoperite au variat, de la retail la FMCG, farma, fonduri de investiții, fuziuni și achiziții, IT&C. A realizat interviuri cu cei mai proeminenți oameni de afaceri români, antreprenori locali, dar și cunoscuți oameni de afaceri străini, precum directorul executiv al Microchip, Steve Sanghi, sau fostul director executiv al Sony America, Michael Schulhof. Mimi Noel lucrează ca Account Manager la AMICOM din 2012. La NewMoney, se ocupă de subiectele internaționale.
m