Cântece în ofsaid

După ce am analizat culpabilizarea fluieratului public, să plecăm urechea și la refrenele celei mai bănoase întreceri fotbalistice interne din lume.

Acasă la cel mai important fleac de pe lumea asta, fotbalul, cântecele („chants“) intră în metabolismul fanului. În fastuoasa competiție Premier League, cântecele fotbalului reprezintă „singura întruchipare vie a tra­di­ției populare, organice“ – e aprecierea unui folkist bri­tanic, Martin Carthy, citat de autorul Andrew Lawn în volumul „We Lose Every Week: The History Of Football Chanting“ („Pierdem în fiecare săptămână: Istoria cântării din fotbal“).

Se transmit din gură în gură și din generație în generație, îți conferă sentimentul de apartenență la ceva mare și trainic, sunt adeziuni colective la niște valori în care crezi oricât de prost ar juca echipa pe care o susții (mă doare să dau niște exemple; fie: Liverpool, Chelsea, Tottenham, Manchester United par să evolueze cu șireturile bocancilor legate între ele).

CÂND PIELEA ERA PLESNITĂ. În Insulă, cântecele fotbalului aduc emoție pură, chiar și pentru cei care nu sunt microbiști. Ascultarea imnului celor de la Liverpool, „You’ll Never Walk Alone“ (cuvinte din fier forjat dispuse la porțile arenei) le provoacă piele ca de găină și celor care nu consumă fotbal cum res­piră.

Interesant, toată suflarea de pe „Anfield“ cântă o modestă baladă dintr-un spectacol de teatru („Carusel“, de Rodgers și Hammerstein), apărută în 1945, reinterpretată ulterior de Elvis sau de Sinatra, a devenit simbolică pentru un club de fotbal din orașul trupei Beatles în 1963. Atunci a ajuns pe locul 1 în topul single-urilor, cântată de grupul local Gerry and the Pacemakers, exponent al Merseybeat, un gen mu­zical aferent orașului Liverpool și împrejurimilor.

„You’ll Never Walk Alone“, în interpretarea galeriei, figurează și pe albumul „Meddle“ al legendarei trupe Pink Floyd – în piesa „Fearless“ există un insert cântat pe stadion în timpul primului și, întristător de pro­­babil, singurului Mondial câștigat de Anglia, la domiciliu, în 1966.

Captivantă e și povestea primului cântec preluat de fotbalul englez. A fost odată ca niciodată un mu­zician, socotit poate cel mai de seamă compozitor englez, Sir Edward Elgar, al cărui chip avea să ajungă pe bancnota de 20 de lire sterline. În afară de talentul său muzical, era un om ca toți oamenii.

E drept, ținea cu o echipă mică, dar considerată cea mai mare de către suporterii ei, Wolverhampton Wanderers. Într-o cețoasă zi de februarie 1898, echipa alintată Wolves a învins-o pe Stoke City cu 4-2.

Compozito­rul, care venea la stadion cu bicicleta de la 70 de kilometri distanță, a asistat la meci, iar a doua zi a citit presa locală și i-a plăcut descrierea unui gol marcat de mijlocașul Billy Malpass: „A plesnit pielea în poartă“. În epoca victoriană, gazetarii englezi numeau mingea drept „sferă“, „glob“ sau „piele“, așa cum noi zi­ceam, în copilărie, „bășică“.

A compus o piesă intitulată „He Banged The Leather For Goal“, i-a trimis-o fetei pentru care venea la stadion (firește, Dora Penny nu era singurul motiv) și așa a apărut primul cântec al fotbalului insular.

CÂNTECE DE TRAGEDIE. Anii au trecut, povestea a continuat, dar, cumva, cântecele n-au trăit fericite cu fotbalul pân’ la adânci bătrâneți. Din cântece de slavă pentru echipele gazdă s-au transformat în hulirea pro­priilor jucători, a oaspeților, a suporterilor oas­pe­ților.

Într-o după-amiază ineficientă pentru vizitatori, Stoke City s-a trezit condusă cu 3-0 în minutul 49, pe stadionul celor de la Arsenal. Spre finalul meciului din ianuarie 2015, crainicul arenei a anunțat întârzi­eri și anulări de trenuri. Cu voluptate răutăcioasă, suporterii londonezi au cântat ca dintr-un piept „Three-nil and you can’t get home“ („Trei la zero și nu puteți pleca acasă“).

De aici până la „tragedy chanting“ („cântece de tragedie“) a fost un pas mare, dar, din păcate, oamenii loiali unor cluburi și care le detestă pe altele l-au făcut repede.

E o probă de organizare socială pe triburi, spune un fan al celor de la Liverpool, citat de BBC, care explică fenomenul: se întâmplă când fanii fre­do­nează cântece jignitoare care se referă la de­zastre de pe stadioane ori la accidente fatale care au implicat fot­ba­liști sau suporteri adverși.

Fanii celor de la Chelsea cântă sardonic la adresa celor de la Liverpool, după ce 97 de suporteri ai for­mației supranumite The Reds au murit la „Hillsborough Stadium“, din Sheffield, în aprilie 1989.

Când se întâlnesc Manchester United și Leeds United (o extindere a rivalită­ții dintre regiunile Lanca­shire și Yorkshire ce a dus la un atât de lung conflict civil, Răz­boiul celor Două Roze, încât a intrat în prelungiri), batjocorirea e reciprocă, deși ambele echipe se cheamă United.

Fanii din Leeds cântă despre dezastrul aeri­an de la München, în care au murit 23 de oameni, printre care și jucători de la Man United, iar fanii din Man­chester, despre suporterii de la Leeds înjun­ghiați la Istanbul.

Federația, antrenorii, presa îndeamnă la încetarea imediată a acestor cântece de tragedie, însă nu se întrevede nicio soluție în țara unde se crede că dacă mergi la stadion fără să cânți trebuie să lași locul altuia. O melodioasă poveste de susținere a ajuns să sune fals. În epoca tehnologiei VAR au fost surprinse în ofsaid nu doar vedetele, ci și cântecele.