„5.171 de spoturi «pharma» sunt difuzate în medie în fiecare zi la cele șaizeci de televiziuni din România. În primele nouă luni ale anului, publicitatea «pharma» a întrecut-o pe cea la mâncare. Doar categoria Medicamente a difuzat reclame cât categoriile Bănci, Asigurări, Supermarketuri, Șampoane, Jucării și Dulciuri la un loc. Publicitatea la Farmaceutice și sănătate are de nouă ori mai multe spoturi decât cea de la Auto și cântărește cât au, luate împreună, Finanțele, Comunicațiile, Produsele pentru îngrijirea casei și cele pentru Cosmetice și parfumuri.“ Citatul face parte dintr-o anchetă realizată de Cătălin Tolontan, Mirela Neag și Răzvan Luțac și e vechi de cinci ani. Tot de atunci, din 2016, datează și concluzia celor trei: „Nicio altă industrie nu atinge cheltuielile pe care le face industria sănătății. Nimeni nu are o putere mai mare“.
Sunt cuvinte care trezesc stupori și suspiciuni. Stuporile sunt provocate de constatarea că trăim într-o țară doldora de oameni bolnavi, deși patrioții de serviciu susțin că România plesnește de sănătate. N-ar fi singura contradicție a unei țări recunoscute de mult prin două invenții: terorismul fără teroriști și corupția fără corupți. La rândul lor, suspiciunile țin de agenda industriei „pharma“ și de jocurile ei obscure, care sunt citite în cheie conspiraționistă și în vremuri normale, darămite în pandemie.
Nu se știe exact dacă „pharma“ vrea să ne îmbolnăvească pentru a ne însănătoși (aparent sau de-adevăratelea) pe banii noștri sau dacă nu cumva funcționează chiar mai parșiv.
Există curente de gândire care văd în „pharma“ o structură de putere capabilă să modifice populația lumii sub toate formele posibile, de la debarasarea de vârstnici la încurajarea sau, dimpotrivă, descurajarea demografică a unei anumite rase, etnii sau populații. Pentru mulți, „pharma“ e un fel de Zeus care operează cu flacoane în loc de tunete.
DE LA O EXTREMĂ LA CEALALTĂ. Considerațiile despre agenda „pharma“ nu vor ocoli niciodată bănuielile dezonorante. Mai cu seamă acum, când valul patru al pandemiei alimentează tot felul de scenarii, unul mai straniu decât celălalt. Asta însă e doar o parte a problemei. Partea cealaltă ține de ceea ce vedem la televizor în pauzele publicitare. Și de felul în care ne prezentăm prin comparație cu alte țări, învecinate sau nu. „Reclama e sufletul comerțului; iar comerțul – sufletul“, suna un slogan parodic din anii penuriei. Erau ani din care destui români încă își amintesc trasul cu ochiul la reclamele iugoslavilor, bulgarilor sau ungurilor.
Mai mare tristețea, bineînțeles. Să te uiți cu jind la clipuri publicitare cu blugi Lee Cooper, Schweppes sau ciocolată străină, când la tine în țară se lua curentul electric cu orele, iar prin magazine sufla vântul. Dar asta a fost demult. Lumea s-a schimbat, harta Europei, la fel, iar reclamele de pe posturile românești de televiziune au devenit abundente și uneori agasante. S-au înscris, adică, pe traiectoria atâtor și-atâtor lucruri, manifestări, tendințe și fenomene: de la o extremă la cealaltă.
Deficitul a devenit supraproducție. Lipsa s-a transformat în exces. Reclamele au ajuns să fie bombănite și întâmpinate cu scrâșnet de măsele și cu vorbe buruienoase, mai cu seamă dacă apar când ți-e filmul mai drag sau dacă îți mănâncă primele 20 de secunde din meciul echipei favorite. Asta e regula jocului peste tot, iar într-un târziu, până și cârcotașii vehemenți se dumiresc că, în lipsa reclamelor, postul TV nu poate furniza produse care să-l facă atrăgător pentru cât mai multă lume.
DOZAJUL. Ajunși aici, e ușor să constați cât de important e dozajul. În Franța și Portugalia, în Spania și Austria, în Italia și Olanda, reclamele la medicamente ocupă un loc mult în afara podiumului. Iar majoritatea sunt firești, atașante, fără mostre de umor involuntar, fără dialoguri scremute, fără replici la care îți vine să-ți astupi urechile. Indiferent dacă reclama e la paste sau la prosoape, la cașcaval sau la excursii în Bali, totul respiră naturalețe și bună-dispoziție. Crezi ce ți se spune, pariul cu autenticul e câștigat. Fără îndoială că există și la noi reclame bine făcute, cu inspirație, inteligență și simțul umorului.
Ele nu sunt majoritare, din păcate. Majoritare sunt, tot din păcate, reclamele la medicamente, fie ele pilule, unguente, creme, siropuri, tablete, seruri, comprimate, plasturi etc. Cele mai multe calupuri publicitare te fac să se simți invitat la un bufet suedez cu pastile. Aproape că nu mai observi coincidențele nefericite care fac ca reclama la un medicament împotriva diareii să ți se livreze exact când ești la masă. Aproape că nu te mai poți indigna când îl auzi pe agramat-pudicul „cápsulă“, cu accent pe prima silabă, în locul lui „capsúlă“, cu accent pe a doua. Și te întrebi două lucruri.
Primul: oare chiar atât de mult să ne fi îmbolnăvit 30 de ani de libertate și de drept la opțiune?
Al doilea: nu cumva cascadele de reclame la medicamente riscă să-i facă pe mulți dintre semenii noștri bolnavi închipuiți? Ipohondria asistată de televizor e o tragicomedie prin nimic anticipabilă cu trei decenii în urmă. Astăzi, ea le dă multora posibilitatea de-a se crede mai competenți decât medicii, în temeiul principiului imbecil „Nimeni nu-mi cunoaște organismul mai bine decât îl cunosc eu“.
