Bucatele noastre

Când vor veni extratereștrii – sună plauzibil aici după comunism, revoluție, criză financiară, pandemie, război la graniță, inflație și o serie de necalifi­cări ale naționalei de fotbal –, vor afla despre noi cum jucăm feciorește, cum colindăm în ceată, cu ce ne învelim, ce oferim primăvara și din ce îmbucăm.

Acesta e sumarul elementelor din România înscrise de UNESCO în lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității: ritualul călu­șului, doina, ceramica tradițională de Horezu, colindatul de ceată bărbătească, jocul fecioresc, tehnici tradiționale de realizare a scoarței în România și în Republica Moldova, mărțișorul – practici tradițio­nale asociate zilei de 1 Martie. De dragul – aici, mai nou, totul se face „cu drag“ – demonstrației, iată și niște candidate care sunt elemente de patrimoniu cultural imaterial din România: obiceiul tradițio­nal al cucilor, procesiunile populare de la Mănăsti­rea Moisei de „Sfânta Mărie Mare“, pelerinajul de la Șumuleu Ciuc, taraful tradițional, tradiția creșterii cai­lor de rasă lipițană, transhumanța carpatică, jo­cul de oină, horitul, horile și horitorii din Câmpia Transilvaniei, vioara cu goarnă din zona Bihor, hora de pomană, cultura fânului, practici culturale tradiționale asociate zilei de 24 iunie, cântarea polifonică la aromânii fărșeroți, precum și arta cămășii cu altiță.

BAGHETA CAMPIOANĂ. Cămașa cu altiță a fost pro­punerea comună a României și Moldovei la turneul final patrimonial 2022, desfășurat în aceeași peri­oadă cu faza grupelor Cupei Mondiale la fotbal. S-a calificat pe lista reprezentativă in extremis. Lipițanii au ajuns și ei la Mondialul moștenirii culturale. A stră­­lucit în schimb bagheta franțuzească, inclusă cu poftă în patrimoniul imaterial al umanității de către UNESCO. „250 de grame de magie și perfecțiune în viața noastră de zi cu zi. O artă franceză de a trăi“, s-a împăunat președintele Emmanuel Macron cu această pâine subțire, cu crustă crocantă, vândută anual în peste șase miliarde de bucăți, costând apro­ximativ un euro bagheta și fiind atât de populară, încât copilașii francezi sunt îndemnați să scape de dinții de lapte mușcând din acest produs, care e și primul achiziționat de cei care au crescut cât să poată fi tri­miși la brutărie. Guvernul francez va sprijini perpe­tuarea acestui meșteșug prin burse și programe de instruire a viitorilor brutari.

Eram la un restaurant din Piața Romană cu o ro­mâno-suedeză care trăiește alături de partenerul ei german în Țările de Jos și, ca să-mi epatez oaspeții, l-am întrebat pe patronul, cheful și amicul Marius Tudosiei cu ce mâncare ne putem fuduli noi, românii, pe plan universal. Marius a lansat o ipoteză în­drăzneață, ca răspuns la întrebarea „știi că ești în România dacă ești servit cu…?“: colivă.

COLIVARI. Da, suntem experți în preparatul funest bazat pe arpacaș. E drept, meșteșugul s-a transmis preponderent oral. Ca în alte domenii, suntem băieți buni, dar cu lipsuri în metodă și în educație. Nu avem o școală națională de colivă și, sincer, nici n-ar folosi, știm s-o facem, ba chiar s-o interpretăm – azi a ajuns inclusiv topping pentru înghețată. Dar nu am propus-o pentru patrimoniul umanității, așa cum n-am revendicat nimic alimentar. Iar în privința baghetei, pierdeam meciul cu francezii încă din preliminarii, istoria panificației de la noi nefiind de pus în vitrină.

Atestată documentar încă din veacul al XVI-lea, când a apărut reprezentată pe broderii de epocă și în picturi religioase, apoi descoperită în secolul al XVII-lea într-un sat medieval din actualul județ Iași, pâinea de la Dolhești a intrat în istorie, dar n-a făcut istorie: era o lipie rotundă, turtită la mijloc. Am făcut pâine în casă și prescuri până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când apare producția de panificație la scară industrială. La nivel național, grâul a început să înlocuiască porumbul în anii ’40. Seceta, colectivi­zarea, naționalizarea au fost tot atâtea năpaste care ne-au împiedicat să rafinăm arta panificației. Interesant, în Transilvania a rămas până în anii ’60 cupto­rul colectiv – membrii unor mici comunități mergeau cu aluatul făcut acasă și îl coceau la familiile care mai aveau cuptoare de pâine, o alternativă preferabilă re­buturilor din comerțul socialist. Eu, bunăoară, am crescut în București cu clasica franzelă, bună doar proaspătă, căci a doua zi se făcea numai firimituri, a treia se întărea ca granitul, până seara era muce­găită. La fel, „specialitățile“, adică pâinea fără sare și in­ter­mediară. Chiflele așa-numite „japoneze“ erau doar așa și așa, coca din covrigi – de evitat, batoanele cu mac, aproape acceptabile. Apoi, la Revoluție, până să aflăm de variantele congelate sau feliate, a apărut pâinea turcească, buretele plin de aditivi pe care-l goleam de miez și-l transformam, studențește, în „sub­marin“, un sandvici-gigant cu parizer democra­tic, fără zgârciuri, margarină oribilă și ce mai era comestibil la-ndemână.

Așa că la venirea extratereștrilor nu ne vom făli cu alimente lăsate moștenire patrimoniului universal – niciun element înșirat la începutul articolului nu e de mâncat. Nu-i vom putea întâmpina nici mă­car cu pâine și sare. Va fi prea dificil să le explicăm de ce avem două grafii diferite pentru același cuvânt, iar publicații respectabile continuă să scrie „pîine“.