Brandul de scară

 

Cu aproape un deceniu în urmă, suedezii care ieşeau din staţia Odenplan a metroului din Stockholm au constatat că scara căpătase înfăţişarea unui pian. Nu scara rulantă, care torcea mai departe şi îşi purta calm încărcătura la suprafaţă, ci vecina de alături, rezervată celor care alegeau să urce pe picioare. Dacă te uitai de jos, vedeai că partea stângă a anumitor trepte fusese vopsită cu negru, pentru imitarea unei claviaturi. Atât? Asta era tot? Călătorii au aflat în scurtă vreme că nu.

Tehnicienii de la Volkswagen, în colaborare cu administraţia metroului din Stockholm, montaseră circuite electrice sub trepte, în aşa fel încât, la urcare şi la coborâre, paşii pasagerilor să producă sunete muzicale. Cu glanda curiozităţii stârnită, călătorii au abandonat confortul scării rulante şi au pornit în sus şi în jos pe scara-pian, dornici să ilustreze sensul propriu al expresiei „a compune cu picioarele“.

La sfârşitul primei zile a experimentului, s-a constatat că numărul celor care urcaseră pe propriile picioare crescuse cu 66% faţă de ziua precedentă, când scara arătase normal şi nu scosese niciun fel de sunete. Ideea celor care puseseră la cale experimentul viza îmbunătăţirea comportamentului prin recursul la metode apte să-i binedispună pe oameni şi să le dea sentimentul participării la un act public. Evident că au existat şi sceptici care au văzut în experiment o jignire la adresa călătorilor. Unul dintre ei chiar a ricanat pe un forum: „La fel se face şi cu hamsterii: le pui în cuşcă o roată, ca să aibă pe ce să alerge şi le îmbunătăţeşti comportamentul“.

În alb şi negru. Cei care se simt jigniţi de ideile amuzante ale sue­dezilor şi de compararea cu hamsterii îşi pot recupera demnitatea în intimitatea caldă a metroului din Bucureşti. Tratamentul e cu totul altul în capitala României decât în cea a Suediei. Aici nu ne jucăm, nu elaborăm teorii ale distracţiei, nu ne pierdem în farafastâcuri păgu­boase sau infantile. Aici lucrurile sunt simple – în alb şi negru, dacă tot vorbim de clapele pianului. Există staţii de metrou care, în anul 2018, pur şi simplu, nu sunt prevăzute cu scări rulante. Crângaşi şi Eroilor sunt doar două dintre staţiile lipsite de această minimă formă de progres. În fond, de ce-ai avea nevoie de scară ru­lantă când ieşi de la Eroilor şi vrei să ajungi la Spi­talul Municipal? Se ştie că la spital ajung doar oameni tineri şi sănătoşi tun, care dorm goi puşcă şi se deplasează cu viteza glonţului. S-o ia frumuşel pe scări în sus, combătând astfel, cu euforică vigoare, lenea şi se­dentarismul. Sigur, există contraargumentul că între timp în staţiile respective s-au instalat lifturi. A se calcula totuşi câţi oameni încap într-o cabină de lift şi câţi pe o scară rulantă. A se calcula apoi cât trebuie să aştepte ultimul călător până prinde un loc în lift.

Să trecem totuşi la scările rulante care există în staţiile de metrou. Unele dintre ele respectă obiceiul românesc al originalităţii à tout prix. Mai simplu spus, deşi sunt rulante, nu rulează. Menirea lor e mişcarea, însă postura lor în viaţa de zi cu zi e fixitatea, aşa cum o dovedeşte, de mai bine de doi ani, scara de la staţia Piaţa Unirii 1, cu ieşire spre simigeria Luca. Treci în fiecare zi pe lângă scările acestea cu speranţa că vor începe, în fine, să-şi îm­plinească menirea. Speranţa e invariabil înşelată, ceea ce te face să te întrebi câteva lucruri: de ce se întâmplă asta? Care e rostul pe lume al unei scări rulante care nu rulează? Cine e de vină pentru toată povestea?

Maiestuoasă nepăsare. La ultima întrebare e cel mai uşor de răspuns: de vină sunt, de bună seamă, scările, fiindcă nu se repară singure. Stau ca toantele şi adună praf, ambalaje şi coji de banane. Cineva a pus în faţa lor un drug de fier de care a prins o tăbliţă pe care scrie, ironic până la sfidare, „Scară în curs de reparare. Ne cerem scuze pentru disconfortul creat“. Tre­când pe lângă faptul că scuzele se prezintă şi doar iertarea se cere, drugul de care e prinsă tăbliţa pare pus acolo mai degrabă ca să contracareze intenţiile celor fără adăpost de-a dormi pe treptele scării rulante până la venirea iernii. În rest, nimeni n-a văzut vreodată o formă umană de viaţă animată de un cât de vag impuls de-a reda scara rulantă rostului ei iniţial. Maiestuoasa nepăsare româ­neas­că e aceeaşi la centru şi la periferie.

La Dristor până la începutul lui 2018 sau la Piaţa Unirii de doi-trei ani încoace, steagul regatului „Merge şi aşa“ flutură netulburat pe catarg. Pe pân­za tricoloră se văd şi alte obiecte de cult românesc, în afara scării rulante care nu rulează: ciotul de autostradă Bucureşti-Ploieşti început fără cap şi continuat cum a început (ieşirea pe autostradă e şi azi, după ani şi ani, un vis urât), dalele de pe tro­tuare care se desprind la o lună după ce au fost puse, rotiţele de brânză cu noxe care se vând la margine de drum, şobolanul de Dâmboviţa sau de Mega-Image. Dintre toate, se vede treaba că inerţia şi imobilismul carpatin sunt cel mai bine reprezentate de scara rulantă care nu rulează. Brandul de ţară îi face loc astfel brandului de scară.

 

 

← Close