A fost mai întâi, în 2003 – pare să fi trecut o veșnicie de atunci – , filmul „Invaziile barbare“, în care Denys Arcand glosează pe tema prăpastiei dintre cultura clasică și cea a specializării, dar și despre cea dintre două lumi peste care nimeni nu mai poate să arunce punți. Trei ani mai târziu, a fost volumul „Barbarii. Eseu despre mutație“ al lui Alessandro Baricco, piemontezul căruia glumeții au început să-i spună „Barbaricco“ după apariția cărții. Filmul lui Arcand și eseul lui Baricco au atras împreună atenția că țesutul lumii noastre e moale și să agresiunea nou-veniților nu va întâmpina rezistență.
Așa a fost mereu, spun și azi unii istorici, cu ochii pe documente. Barbarul s-a instalat pentru că a găsit un loc unde nemulțumirile colcăiau, ordinea se stricase, regulile slăbiseră, iar șandramaua comunitară risca să se surpe. Barbarul, spun aceiași istorici, n-a venit cu un program de impunere draconică a propriilor lui valori, ci pur și simplu le-a sădit pentru că a găsit pământ nefolosit și fertil.
Trecând din înaltul demonstrației lui Baricco în teluricul vieții românești de azi, se impune o întrebare. Este limba română din ultimele decenii sub asediu? Cu siguranță. Este asediul în cauză orchestrat de barbari? Aici începe să ne tremure vocea. Un nou răspuns afirmativ ar vira în insultă. Prin urmare, e nevoie de o formulare flaușată, care să lezeze cât mai puține sensibilități. Corectitudinea politică obligă uneori la semantizări sterile și la diluări păguboase ale mesajului. Nici termenul „colonist“ nu e bine privit și primit în cancelariile discursului fără nuanțe. Și totuși, agresorul de azi al limbii române se află la intersecția dintre barbar și colonist. E un „barbanist“ care-și caută locul unde poate să se stabilească și să-și facă un rost.
COLONIZAREA ȘI ASUPRIREA. Cele două faze ale întâlnirii barbarului cu limba română sunt colonizarea și asuprirea. Desfășurarea lor în condițiile stabilite de agresor duce la apariția unei specii aparte: barbarii de tirani ai limbii, care mărșăluiesc sub stindardul noului și își arogă merite revoluționare. „Limba actuală e depășită, limba are nevoie de infuzii, limba dispune de un geniu viu, care preia și absoarbe tot ce merită preluat și absorbit.“
Descrisă în termenii aceștia, agresiunea începe să semene a chirurgie reparatorie. Or, tocmai aici e perversiunea, în sluțirea prezentată drept lifting. Din ce în ce mai avariată, limba română e nevoită acum să îndure mojicia supremă: să i se spună că răul care i se face e de fapt un bine pe care conservatorii obtuzi îl deslușesc mai greu. Într-o țară unde, cu 30 de ani în urmă, lumea era silită să aplaude întreruperea curentului, coada la brânză și frigul din case, prezentarea negrului drept alb se face ușor. Și, nu de puține ori, convinge.
S-a scris îndelung, și de obicei fără folos, despre formele de sluțire a limbii române în ultimele decenii: păsăreasca din multinaționale (botezată uneori afacereză, căci suntem oameni subțiri și cu umor), calchierile nătânge, exprimarea precară a multora dintre cei care sunt lăsați să apară la televizor sau să scrie prin ziare, snobismul celor care „lecturează“ în loc să citească și „servesc masa“ în loc să mănânce.
Ca o ironie a sorții, barbarii de tirani ai limbii confundă chiar barbaria cu barbarismul și ajung să vorbească, o, Doamne!, despre „barbarismele la care s-a dedat armata de ocupație“.
Într-un timp al confuziei de valori, câștigă teren și confuzia de termeni. Ea pare să deranjeze doar câteva grupuscule de nostalgici pe fruntea cărora opinia publică lipește eticheta de „grammar Nazis“ și-i poftește să fugă în păduri și să se joace acolo, nevăzuți de nimeni, de-a limba corectă, de-a „pe care“ și de-a „nu am decât“. Între timp, ceilalți fac ravagii „ca și“ vorbitori.
SPRIJIN DINĂUNTRU. Cum se întâmplă de multe ori când se cucerește un oraș sau o cetate, asediatorul are sprijin dinăuntru. În acest caz, aliatul barbarilor de tirani ai limbii e îngăduința leneșă a celor care presupun că democrația implică dizolvarea normelor. Campionii indulgenței dau din umeri și întreabă: ei, și? Ce dacă nu mai folosim acuzativul cu prepoziție? Ce dacă amestecăm conjugările verbelor? Ce dacă deraiem în anacolut? Ce dacă operaționalizăm, termometrizăm, procedurizăm și decarantinăm? Până la urmă, contează esența, nu stilistica mesajului. Cine se cramponează de ambalaj își refuză accesul corect la marfă, ne spun baritonii toleranței.
Este chiar atât de important să avem reguli? Da, este. E nevoie de reguli peste tot. Chiar și în comunitățile tribale. Chiar și în bunăstarea nepăsătoare a Luxemburgului. Absența regulilor duce la instaurarea haosului. Dacă nu ai reguli de circulație, intri în blocaj și plătești prețul în cadavre. Dacă nu ai reguli în handbal, oricine poate să ia mingea în mână, să circule cu ea prin tribună, să coboare pe la vestiare și s-o arunce în poartă. Dacă nu ai reguli în jocul politic, cazezi frauda la tine acasă.
Dacă nu ai reguli în spațiul unei limbi, ajungi să nu te mai înțelegi cu ceilalți. Să iei diamantul drept mezel și să confunzi târnăcopul cu iasomia. E-adevărat, pentru barbarii de tirani ai limbii, asta nu pare să fie o problemă. Ca de altfel nici posibilitatea ca, peste nu foarte mulți ani, geniul viu să opereze într-o limbă moartă.
