Auster este un cuvânt care s-a golit de conținut. Parcă toată lumea a uitat că, în esență, a fi auster înseamnă a fi cumpătat. Odată cu criza din anii 2008-2010, austeritatea a devenit un termen hulit, care le dă fiori atât politicienilor, cât și cetățenilor.
Așa-numitele măsuri de austeritate decise de aproape toate statele europene în timpul crizei economice din anii 2008-2010 au afectat companiile și publicul larg. Dar măsurile de austeritate au fost luate în contextul în care toate economiile europene se confruntau cu o creștere galopantă a deficitului bugetar și a datoriei publice. Deciziile considerate de austeritate au fost pline de bune intenții și și-au propus să restabilească echilibrele macroeconomice.
A fost o greșeală? Părerile sunt împărțite. Pe de o parte, este clar că au dus la scăderea economiei. Pe de altă parte, nu trebuie să omitem că o criză este un prilej de a schimba ceva în economie. Este un moment în care, obligați de situație, decidenții politici pot lua decizii dureroase, dar care pot duce la restructurarea statului sau a economiei. Lucrurile au stat doar parțial în felul acesta, pentru că în România lecțiile crizei din 2008-2010 au fost uitate repede.
REGULI NOI. Nu la fel a stat situația în Uniunea Europeană, care cu ocazia crizei și-a construit un întreg eșafodaj de reguli fiscale și bugetare ce își propune atât să preîntâmpine apariția unei crize, cât și să arate măsurile ce trebuie luate în cazul în care criza lovește o economie sau întreaga UE. Astfel, s-au creat pactul fiscal, semestrul european, măsuri de supraveghere a pieței bancare și a pieței de capital și reguli privind responsabilitatea fiscal-bugetară.
Din câteva puncte de vedere, regulile europene au fost eficiente, respectiv după aproape un deceniu de la criza economică, majoritatea economiilor europene aveau excedent bugetar sau un mic deficit. În schimb, noile reguli europene nu au funcționat la fel de bine în ceea ce privește datoria publică.
De exemplu, la sfârșitul anului 2019, înainte de pandemie, datoria publică a Zonei Euro era de 85,8% din produsul intern brut (PIB), iar cea a Uniunii Europene ajungea la 79,2% din PIB. După cum se poate vedea, nivelul datoriei publice era încă departe de pragul pe care chiar Uniunea și-l autoimpune pentru a preîntâmpina derapajele, 60% din PIB. Cu alte cuvinte, măsurile de austeritate, apoi revenirea asupra lor, creșterea economică și regulile europene nu au putut să ducă în zece ani datoria publică a statelor la nivelul optim.
În anul 2020, economia mondială a fost lovită de o nouă criză. Acum, cauza nu a fost financiară, ci sanitară. Dar efectele economice au fost tot devastatoare. Scădere economică drastică, lanțuri de aprovizionare sugrumate și, mai nou, o explozie a prețurilor.
Decidenții politici au reacționat, iar deciziile au fost diferite de perioada 2008-2010. Dacă atunci s-a pus accentul pe restrângerea cheltuielilor publice, acum s-a mers pe ideea expansiunii lor, dacă atunci au fost ajutate doar companiile aflate în dificultate care erau prea mari pentru a se prăbuși, acum, întreaga economie a primit un sprijin mai mare sau mai mic.
Rezultatele măsurilor de susținere a economiei au fost, din nou, creșterea deficitului bugetar și a datoriei publice. Reacția Uniunii Europene a fost diferită de cea din 2010. Regulile fiscale și bugetare au fost suspendate pentru ca statele să își poată derula programele de sprijin pentru economie. În numai un an, între 2019 și 2020, datoria publică a crescut la 97,3% din PIB în Zona Euro și la 89,8% din PIB la nivelul Uniunii Europene. Ca valoare nominală, datoria a crescut cu circa 1.000 de miliarde de euro.
Aceeași traiectorie a avut-o și deficitul bugetar. În Zona Euro a crescut de la 0,9% din PIB, înainte de pandemie, la 8% din PIB, iar pentru întreaga UE creșterea a fost de la 0,8% la 7,5% din PIB. Acum, când economia a revenit la creștere, se pune din nou problema ce măsuri ar trebui luate pentru ca indicatorii macroeconomici europeni să revină la normal, adică deficitul bugetar la sub 3% din PIB, iar datoria publică la sub 60% din PIB. Deja miniștrii de finanțe din UE au început discuțiile, iar diferența de abordare dintre „frugali“, adică austeri, respectiv statele nordice, și „solari“, adică statele din sudul Europei, este din nou vizibilă.
Primii (frugalii) sunt adepții disciplinei bugetare, ceilalți – ai unei abordări mai lejere a dezechilibrelor macro. Cele două tabere se confruntă din nou și, ca de obicei, vor fi nevoite să găsească o poziție de mijloc. Deocamdată, înțelegerea comună este că revenirea la regulile europene se va face începând cu anul 2023. Un termen acoperitor, se pare, pentru toată lumea. Nu și pentru România, din păcate, care, aflată dinainte de pandemie sub procedura de deficit excesiv, are deja o altă înțelegere cu Comisia Europeană pentru consolidarea fiscală, respectiv pentru reducerea deficitului bugetar și păstrarea sub 60% din PIB a datoriei publice.
SPERIETOARE. Este însă dizgrațios să vezi cum, în România, ideea de austeritate este folosită politic. Adică stânga politică sperie din nou cetățenii cu austeritatea. De unde atâta austeritate, când există programe de sprijin pentru companii și angajați și cresc cheltuielile bugetare? Nu vorbim de austeritate, ci de normalitate.
