Atunci când literatura doare. „O istorie a violenței“ de Édouard Louis

Dacă în primul său roman reconstituie anii co­pi­lăriei în care și-a descoperit homosexualitatea, în cartea „O istorie a violenței“ Édouard Louis descrie o întâmplare traumatizantă trăită la ma­tu­ritate. O face cu atâta minuțiozitate, încât îi simți fiecare fior.

Acest articol a apărut în numărul 72 (26 august – 8 septembrie 2019) al revistei NewMoney

„Copilul teribil al literaturii franceze“, cum a mai fost numit, Édouard Louis a devenit o senzație in­ternațională în 2014, la vârsta de numai 21 de ani, când a publicat primul roman autobiografic: „Sfârşitul lui Eddy Bellegueule“, o mărturie im­pre­sionantă despre copilăria grea dintr-un sat din nordul Franței și mai ales despre cum ajunge el să-și descopere și să-și accepte homosexualitatea.

În 2016, Louis avea să surprindă din nou, cu un roman mult mai intim și mai devastator: „O istorie a violenței“ (apărut de curând și în română, la Editura Litera), în care mărturisește despre violul și tentativa de omor la care a fost supus într-un ajun de Crăciun. Șocant, intens, incomod, romanul se constru­iește pe baza descrierii detaliate a acelei întâmplări și a urmărilor ei, devenind, în cele din urmă, o explorare amplă a conceptelor de sex, clasă, rasă și individualism.

VIOLENȚĂ TRĂITĂ. Într-o seară de 24 decembrie, pe când se întorcea acasă, Édouard este acostat de un tânăr kabil (berber din regiunile mun­toase ale Algeriei), căruia îi cedează în cele din urmă și-l invită la el. O seară aparent romantică, în care cei doi fac dragoste, râd, stau întinși unul lângă celă­lalt, devine un coșmar din care autorul nu se mai poate trezi.

Băiatul, Reda – pe care-l descrie ca fiind frumos, cu trăsături plăcute, pronunțate, masculine, cu ochi căprui și sprâncene negre, cu gropițe care apă­reau în obraji atunci când zâmbea – începe să-i fure lucruri (telefon, tabletă) pe care Édouard le descoperă din întâmplare în hainele lui.

Din acel moment, băiatul devine atât de violent, încât lui Édouard nu-i rămâne nici măcar alternativa fugii. Imobilizat în propria garsonieră, paralizat de frică, autorul este violat și strangulat cu un fular până când aproape că-și pierde cunoștința. Ceva îl întrerupe însă pe Reda din gestul ucigaș, iar Édouard prinde curaj ca să atace și să fugă. Așa se încheie cea mai urâtă seară de Crăciun din viața lui și începe o nouă etapă de maturizare, în care încearcă să înțeleagă cele întâmplate, să justifice agresivitatea băiatului, să scape de rușine, să uite.

Ajunge însă să creadă că a fost predestinat să treacă prin asta, că oricine ar putea deveni poten­țial periculos, că scrisul îl poate ajuta, dar nu îl poate vindeca

TRAUMĂ SCRISĂ. „Vreau să fiu un scriitor al vio­lenței. Cu cât vorbești mai mult despre violență, cu atât poți anula violența“, spune Édouard Louis într-un interviu pentru The Guardian. Este crezul unui scriitor care a trăit pe propria piele durerea cauzată de agresiune, care se luptă constant să-și diminueze rănile, să ajungă la „o formă de memorie care să nu repete trecutul“, și care este convins că, împărtășind povestea lui, le-ar putea fi de folos altora.

El spune adevărul scriind – „când scriu, spun tot, când vorbesc, nu am curaj“ – și o face nu pentru a căuta plăcerea sau pentru a simți fericirea, ci pentru a da glas unei suferințe acerbe.

„O istorie a violenței“ este un exercițiu de ca­­­thar­­sis literar, prin care Louis recompune aproape milimetric imaginile unui tablou terifi­­ant (începând cu evenimentele din acea seară și până la discuțiile ulterioare cu polițiștii și cu medicii, cu sora lui, Clara, cu prietenii lui cei mai buni, Geoffroy și Didier).

Marele lui dar (și blestem) este acela de a simți totul cu o intensitate uluitoare, de a putea despica în mii de fire clipa, gestul și de a le reconfigura apoi – cu ajutorul unei gândiri filozofice care „mai de­grabă explorează decât să neutralizeze senti­­men­­­tele“ (The Guardian) – într-un întreg extrem de vibrant.

În cazul de față, romanul a fost mai mult decât literatură, a fost probă într-o anchetă ce a dovedit vinovăția lui Reda, care a fost închis și eliberat 11 luni mai târziu (deși scriitorul nu și-a dorit cu ade­vărat asta).

Louis este, până la urmă, un om care a suferit o traumă despre care a ales să vorbească cu orice risc („să scrii înseamnă să te pui în pericol“, crede el). Nu mitologizează trecutul, nu-și corectează gândurile, nu cizelează faptele. Le prezintă pe toate în cea mai crudă formă a lor, așa cum le-a trăit și simțit el până la ultimul nerv. Iar asta face ca romanul lui să fie dureros de frumos.

Scriitorul durerii

Édouard Louis este pseudonimul sub care francezul Eddy Bellegueule și-a publicat cele trei romane de până acum.

Unu.

„Sfârșitul lui Eddy Bellegueule“ (2014) a trezit de la bun început polemici pentru felul în care sunt descrise familia și mediul în care a copilărit autorul.

Doi.

„O istorie a violenței“ (2016), ce descrie circumstanțele în care autorul a fost violat și aproape ucis, face o analiză a originilor și a cauzelor violenței în societate.

Trei.

„Cine l-a ucis pe tata?“ (2018) este o radiografie a relației dintre autor și tatăl lui,­­ precum și a impactului pe care îl au deciziile politice asupra oamenilor de rând.

FOTO: Getty