Să tot fie doisprezece ani de când am început să gust umorul tandru sau tăios al anunțurilor plasate în diverse locuri din Italia.
Pe primul l-am descoperit în toaleta barului din gara lombardă Lierna. Enunțul, un amestec de rugăminte și ordin, izvora din exasperarea barmaniței față de imprecizia, pricinuită de grabă sau de abțiguire, a jetului bărbătesc: „Non vi chiedo fare al centro, / Ma almeno far’ la dentro“. Un an mai târziu, șoferul mașinii în care mă aflam căuta un loc de parcare în centrul Bolognei – o îndeletnicire mai complicată decât ar putea să pară. Tot învârtindu-mă cu ceilalți ocupanți ai mașinii, am observat la un moment dat un loc liber. Vine vorba, liber, fiindcă era rezervat persoanelor cu dizabilități și marcat cu semnul albastru al căruciorului pe asfalt.
Alături trona un enunț de natură să-i inhibe pe cei care ar fi fost tentați să ocupe abuziv locul: „Vuoi prendere il mio posto? Prenditi anche il mio handicap!“. În fine, Milano a fost locul unde am văzut, cu un alt prilej, o ironie camuflată într-un îndemn-graffito pe calcanul unei clădiri: „Salva una pianta. Mangia un vegano!“. Varianta nonviolentă, cu imaginea unei căpățâni de salată pe afiș, suna astfel: „Questa lattuga a voluto morire soltanto perché tu potessi essere vegetariano. Abbi un cuore. Mangia un sasso (piatră)“. Faptul că am văzut cele trei enunțuri în Italia nu înseamnă că ele nu există și în alte locuri. Acolo le-am văzut eu, atâta tot. Și nu știu ce reacție au declanșat ultimele două în rândul vegetarienilor sau veganilor italieni. Pot doar să bănuiesc că măcar o parte dintre replici au avut și alte ingrediente decât ironia.
ETICHETĂRI DIZOLVANTE. Fără să știu că o simplă glumă te expune oprobriului și poate produce o undă de șoc la nivelul unui cutremur, am publicat astă-vară pe Facebook (Necuratul m-a pus) o imagine cu un galantar din Mercado Central din Valencia. Galantarul era sufocat de jamboane, cârnați, salamuri și tot felul de cărnuri care promiteau ospețe falstaffiene, cu tot cu riscuri și consecințe. Fascinat de bogăția ofertei și sedus de piața în sine, o splendoare arhitectonică, am scris deasupra imaginii: „Vegetarieni din toate țările, uimiți-vă!“. Deși enunțul meu nu avea nimic din ricanările italienilor, se pare că nu am procedat bine. Din două motive.
Primul: nu am explicat poanta și punctul ei de plecare, părându-mi-se că deslușirea ei ar fi echivalat cu o jignire la adresa celor care o citeau. Al doilea: nu mi-am dat seama că vegetarianismul și veganismul pot migra dinspre variante ale stilului de viață spre agregări tribale, de doamne și domni (mai cu seamă doamne, e statistică, nu altceva) gata de judecăți sumare și de execuții pe potriva judecăților.
Am simțit brusc în urechi zgomot de arme în curs de ascuțire, de la katană la secure și de la iatagan la spadă. În trei ani de Facebook, postarea respectivă este a treia ca număr al comentariilor și jignirilor. Colegul meu de la radio Ramon Cotizo a pufnit în râs când un coleg i-a spus „Jambon Chorizo“ și a ripostat cu o ironie cel puțin la același nivel, dacă nu un pic peste. Aici, în schimb, sub imaginea cu șunci și hălci, au curs protestele, criticile și etichetările dizolvante.
Nici măcar faptul că am buni prieteni vegetarieni sau vegani nu m-a salvat. Am fost făcut agent al discriminării, bestie cu chip de om, ignorant și arogant, ins fără inimă, fiară castrată afectiv și – nu se poate ști de ce – misogin. Mi s-au trimis filmulețe din abatoare. Am fost întrebat dacă știu ce simte o mamă când e despărțită de puiul ei. Câteva căprioare bipede m-au descusut dacă simt aceeași plăcere sangvinară când vânez (deși nu vânez, iar cei care mă cunosc știu că nu-mi place vânătoarea).
DOUĂ PIERDERI MARI. Am crezut atunci că inclemența amazoanelor de cătină e intensă, dar se ostoiește. Aș! Cu puțin timp în urmă, una dintre ambasadoarele ei, viforoasă din fire și însoțită de un alai de hashtaguri, m-a luat la rost și mi-a imputat ipocrizia și dubla măsură. Prilejul – sau ceea ce a considerat dumneai prilej – a fost un episod dintr-un podcast pe care-l realizez cu un prieten și în care am vorbit, printre altele, despre post și despre mâncărurile de post.
Degrabă vărsătoare de sânge virtual, jupânița m-a întrebat dacă nu-mi crapă obrazul de rușine fiindcă îi detest pe vegani, dar țin post. A fost genul de situație în care judecata operează la umbra lui „qui s’excuse s’accuse“. I-am răspuns totuși amazoanei că în podcast spusesem cât se poate de clar că NU țin post, că alții o pot face bine mersi și că fiecare decide așa cum crede de cuviință.
E principiul care cred că ar trebui să guverneze și binomul vegetarian-omnivor. E dreptul fiecăruia să mănânce toată viața păducel și ștevie, e dreptul fiecăruia să se îndoape zilnic cu fazan sau purceluș de lapte, după cum e dreptul fiecăruia să combine cele două direcții în ceva despre care unii politicieni credeau cândva că ar fi a treia cale.
Cu sau fără Facebook, dar mai ales cu, riscăm să ne estompăm contururile și să funcționăm prioritar în structura și ierarhia unui trib. Și asta încă n-ar fi grav. Partea cu adevărat delicată e că suitul permanent pe baricadă, cu urechile astupate spre a se păzi de argumentele celuilalt, provoacă două pierderi mari: de discernământ și de simțul umorului.
