Pe 25 noiembrie, la Roma, în Palatul Quirinale, sediul președinției italiene, președintele Franței, Emmanuel Macron, și președintele Consiliului de Miniștri al Italiei, Mario Draghi, au semnat un tratat pentru o cooperare extinsă în toate domeniile. A fost inițiativa președintelui francez, inclusiv locul semnării, pe care l-a vrut un omagiu adus președintelui Republicii Italiene, Sergio Mattarella. Acesta neputând însă semna tratate în numele statului, a făcut numai oficiul de gazdă.
Situat pe cea mai înaltă colină a Romei, Palatul Quirinale este mult mai impozant decât elegantul sediu al prim-ministrului, Palatul Chigi, care înainte de proclamarea republicii găzduia Ministerul Afacerilor Externe.
SCOPURILE PĂRȚILOR. Să revenim la tratatul semnat de Macron și Draghi, care reprezintă o replică franco-italiană a tratatelor de la Elysée și de la Aachen semnate de Franța cu Germania și care stau la baza cuplului franco-german. Scopul noului instrument juridic este, în ceea ce privește Franța, echilibrarea industrială și economică în raport cu Germania, iar pentru Italia, urcarea unei trepte în ierarhia puterilor mijlocii cu relevanță europeană și regională.
Tratatul de la Quirinale este și o consecință a Brexitului, a locului lăsat liber de Marea Britanie în Uniunea Europeană. Iată că acest loc liber este ocupat pe de o parte de cuplul franco-german, dar și de Germania și grupul țărilor nordice galvanizate de Olanda și de noul cuplu franco-italian.
Uniunea Europeană începe, astfel, să devină un spațiu al geometriilor variabile, al grupărilor de state și al alianțelor, al unor formate sudate în jurul unor interese industriale comune: cuplul Franța-Germania, cuplul Franța-Italia, grupul din nord din jurul Olandei, Grupul de la Visegrád, Alianța Bateriilor, Alianța Hidrogenului, țările implicate în proiectul SCAF – avionul european al viitorului, în care intră Franța, Germania și Spania –, alianța dintre Franța și Grecia, parteneriatul strategic dintre Franța și Croația.
NOUA ORIENTARE. Prin ponderea celor două surori latine, Franța și Italia, noul tratat are capacitatea să orienteze interesele Uniunii Europene în Mediterana și Sahel. Cu atât mai mult cu cât cea mai mare amenințare la adresa Uniunii Europene este reprezentată de presiunea migratorie dinspre sud, accentuată de prăbușirea unor state precum Libia, Republica Centrafricană și Mali și de încălzirea globală.
În plus, spațiul de influență al Uniunii Europene se construiește în Mediterana și în Africa, regiuni ce înseamnă spații de expansiune economică, de resurse naturale, de tradiții culturale. Chiar efortul principal al celor două puteri revizioniste de la porțile Uniunii Europene, Rusia și Turcia, se îndreaptă către aceste regiuni, iar nu spre Ucraina, respectiv Balcani, unde avem de-a face cu aliniamente defensive, în logica de spații-tampon și avanposturi.
De asemenea, această alianță a statelor de pe fațada sudică a Uniunii Europene este complementară Statelor Unite ale Americii și demersului acestora de a consolida anumite puncte nodale precum Grecia, având și o valoare de întrebuințare pe spațiile de proximitate ale Mediteranei, inclusiv Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu.
Cooperarea franco-italiană are și capacitatea de a deveni forța dominantă în țările balcanice, cel puțin în Balcanii Occidentali. Parteneriatul strategic încheiat de Franța cu Croația, chiar cu o zi înainte de vizita lui Macron la Roma, având și o importantă componentă militaro-industrială – dotarea forțelor aeriene croate cu aeronave de vânătoare Rafale, este mai mult decât semnificativ. Vizita în pregătire la Budapesta anunțată de Palatul Élysée ne arată o atenție și spre Grupul de la Visegrád, care caută, de asemenea, o echilibrare a relației cu Germania, care a transformat economiile celor patru state membre în adevărate suburbii manufacturiere.
APĂRAREA, O COPRODUCȚIE FRANCO-ITALIANĂ. Nu în ultimul rând, tratatul dintre Franța și Italia trebuie evaluat și în contextul planurilor de reziliență și relansare post-COVID și al politicilor de reindustrializare, al sumelor importante puse la dispoziția Italiei. Este foarte probabil ca nucleul pilonului european al apărării să se construiască în jurul capacităților franceze și italiene, iar nu în jurul celor ale Franței și Germaniei, două țări care vor dezvolta în continuare o cooperare complexă, dar prea diferite pentru a putea evolua într-un cuplu armonios.
Nu trebuie lăsată deoparte nici complementaritatea culturală franco-italiană, de sorginte latină, care poate cimenta un proiect politic comun, ale cărui reflexe s-ar putea face simțite până la țărmurile Mării Negre.
