Alegeri fără provocări în Turcia

Alegerile parlamentare și prezidențiale din Turcia au suscitat emoții cu totul nejus­tificate, mai ales în rândul opiniilor publice occidentale, care – să o re­cu­noaș­tem – doresc o schimbare la Ankara. Totuși, întrebarea care trebuia pusă chiar înainte de turul întâi este dacă sistemul de partid și de stat construit de Recep Tayyip Erdogan poate supraviețui în afara puterii, dacă președintele turc are alternativa opozi­ției sau retragerii pentru a-și scrie memoriile. De ase­menea, mediile politice, securitare, economice care depind de menținerea sa la putere. Răspunsul este evident negativ. Erdogan nu poate supraviețui în afara puterii. Plecând de la această observație, aveam un prim element de răspuns cu privire la deznodă­mân­tul alegerilor.

În al doilea rând, Erdogan dispune de o adevărată bază electorală, mult mai omogenă decât a principa­lului său contracandidat, Kemal Kılıçdaroglu, acesta din urmă fiind susținut de nu mai puțin șase forțe po­litice, inclusiv de principalul partid al kurzilor, HDP.

Dar Erdogan este ținut la putere de schimbările profunde ale societății turce, care a renunțat să mai facă din Occident modelul său exclusiv, și-a redescoperit tradițiile islamice și trecutul imperial otoman. Este motivul pentru care Erdogan și formațiunea sa poli­tică, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), nu s-au prăbușit electoral nici chiar în zonele din sud-est afectate de cutremurele din 6 februarie. Nici chiar în Istanbul și nici în Ankara, avansul candidatului opo­ziției nu a fost extraordinar, ci de numai două-trei procente.

O VICTORIE AȘTEPTATĂ. În aceste condiții nu a fost deloc surprinzătoare vic­toria coaliției preziden­țiale, care are în centru AKP. Chiar dacă numărul man­datelor s-a redus, aceasta are totuși o majoritate clară, de 322 de mandate din cele 600, câte are Parlamentul de la Ankara. Iar pre­șe­dintele în exer­cițiu, clasat pe primul loc, s-a situat la numai 0,49% de pragul de 50%, care i-ar fi permis alegerea din­tr-un singur tur.

Dacă ne uităm și la candidatul clasat pe locul al treilea, ultranaționalistul Sinan Ogan, care a obținut 5,17%, este greu de crezut că susținătorii acestuia din turul întâi își vor da toți voturile pentru schimbarea președintelui Erdogan, care reprezintă totuși o garanție că nu vor fi făcute concesii pentru kurzi. În concluzie, pe 28 mai, Recep Tayyip Erdogan va fi învestit cu un nou mandat de încă cinci ani, care va accelera și mai mult schimbarea Turciei, îndepărta­rea ei de modelul occidental.

EVOLUȚIE, NU REVOLUȚIE. Să vedem însă ce ar fi însemnat în materie de po­zi­ționare strategică și de politică externă o schimbare de ștafetă la Ankara, deoarece toți cei care au privit cu emoție alegerile din 14 mai își făceau speranțe în privința unei re­gă­siri cu Occidentul, a abandonării poziției ambigue pe care Turcia o are față de Rusia și față de conflictul din Ucraina.

Ei bine, alternanțele politice produc mai degrabă evoluții, iar nu revoluții. Chiar un reprezentant neo­kemalist precum Kemal Kılıçdaroglu ar fi avut în vedere în primul rând interesele naționale ale Turciei și nu ar fi putut să nu țină cont de transformările cul­turii politice din societatea turcă. Prin urmare, nu s-ar fi produs o aliniere față de aliații din NATO și nicio schimbare de atitudine față de Rusia. S-ar fi schimbat numai stilul. Sigur că și stilul este important în diplomație, dar nu modifică fundamental datele problemei.

Turcia s-a schimbat, deoarece lumea în care am intrat s-a schimbat. Erdogan nu reprezintă originea schimbării, ci a fost purtat de valul schimbării.

Această situație este una mult mai profundă și are legătură cu dezoccidentalizarea lumii, cu transferul centrului de greutate al lumii, atât politic, cât și economic, în Asia și Indo-Pacific. Această regiune a devenit cea mai dinamică din lume, locul unde se scrie marea istorie, iar o țară precum Turcia nu putea să nu fie sensibilă la această schimbare. Epoca în care Mustafa Kemal Attatürk chema arhitecți pentru a construi o capitală Art Nouveau pe locul vechii așe­zări Angora a apus definitiv, după cum a apus do­rința de a privi numai către Europa și de a face parte din ea.

CENTRU DE PUTERE. În plus, crizele succesive au creat numeroase oportunități pentru puterile regionale precum Turcia, oportunități de a deveni ele însele centre de putere independente într-o lume multipolară.

Erodarea influenței ruse la periferia fostului imperiu sovietic i-a deschis Turciei în mod natural calea spre Caucazul de Sud și spre Asia Centrală, unde sunt țări turcofone, apropiate, care privesc natural spre Ankara, alături de alte țări din Africa de Nord, care sunt seduse și de politica de prestigiu încarnată astăzi de președintele Erdogan. Realegerea previzi­bilă a președintelui turc va trebui să ne determine să gândim la nivelul Uniunii Europene o amenajare pragmatică a relațiilor cu Turcia.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.