Adrian Naidin, aripi și gheare de violoncelist

Admirat și iubit de un public fidel, vio­loncelistul Adrian Naidin își spune povestea fie în cheia jazzului inspirat dintr-un filon etno autentic, fie dând sensuri noi operelor lui Bach, Brahms sau Paganini.

Este un artist charismatic și pasional, care și-a sedus publicul cu o voce in­cre­dibilă: un ambitus excepţional, un timbru de baladă românească din aceea care-ţi smulge sufletul din piept, o gra­dare şi un control pe care le auzi numai la marii cântăreţi de operă. Anul trecut, presa a scris despre drama lui atunci când a căzut de la etaj în timpul unei acțiuni a po­li­ției. În câteva luni, Adrian Naidin s-a recuperat și a încheiat anul pe scena Teatrului Național.

Luni, 6 martie, începând de la ora 19.00, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca susține spectacolul „Tari ca piatra“ împreună cu per­cu­ți­o­nistul Ionuț Micu. Bucureștenii îl vor revedea pe 20 martie, când pregătește un concert împreună cu trupa Holograf la Sala Palatului.

Dificultăți tehnice. A colaborat cu Moby pentru coloana sonoră a filmului „The Necessary Death of Charlie Countryman“, filmul din 2013 în care era protagonist Shia LaBeouf. Pentru el, muzica este aceeași fie că vorbim despre jazz, sonorități clasice ori folclor. A studiat muzica la Cluj-Napoca și vorbește pentru NewMoney despre întâlnirile care i-au schimbat viața. Printre acestea, cea cu Mihalis Kakogiannis, regizorul filmului „Zorba Grecul“.

Visul de a cânta cu o legendă. A devenit cunoscut în momentul în care ilustrul dirijor de origine chineză Jin Wang, probabil cel mai important dirijor al lumii contemporane, a cerut în mod expres să-i cânte compozițiile alături de Orchestra Radio din București. O află acum și cei care ar fi mai tentați să creadă că a căpătat notoritatea abia la sfârșitul anului trecut, când și-a câștigat insolitul supranume de „violoncelistul care a sărit pe geam“. Dovadă că notorietatea are, totuși, grade de comparație.

NewMoney: Ce este cel mai greu pentru un instrumentist pe scenele actuale din România?

Adrian Naidin: Un uriaș pericol pe sce­nă, recunoscut ca atare în toate timpurile, este acela de a deveni autosuficient. Dar a spus-o mai bine decât mine Celibidache. Cred într-o permanentă cău­tare și într-o continuă metamorfozare a muzicii, spre meta-muzică, dacă vreți. Iar dacă într-o zi voi face bine meta-muzică, voi încerca apoi și o ex­tra­or­di­nară anti-meta-muzică, numai așa, ca să distrug tot ce am făcut înainte. Este și acesta un exercițiu… Mi-e teamă de autosuficiență, trebuie să am me­reu o nemulțumire creativă. În momentul în care devii mulțumit, faci primul pas spre declin. Chiar și marile orchestre simfonice au această pro­ble­mă – rutina –, dar un dirijor mare știe să le redea instrumentiștilor pofta de a gândi mu­zi­ca. Din această per­spectivă, probabil că cel mai important atribut al unui muzician este mirarea. Mirarea și pofta de a redescoperi lucrurile. Sigur, per­man­entizarea sublimului este impo­si­bilă. Obosești. Dar poți reveni la sublim. Dacă ești dispus să cauți, dacă scor­mo­nești, dacă te roade geniul.

Sunt și greutăți care nu țin de muzician?

Dacă vă referiți la dificultăți tehnice, de bună sea­mă că, pentru concertele la care este nevoie de sonorizare, principalele probleme sunt cele de acustică. Avem o reală deficiență în acest segment în România, deși are o importanță vitală. A sono­riza un concert este, pur și simplu, un alt univers: fiecare instrument are partea lui de frecvență în pupi­trul de comandă, e o altă lume, în care totul costă foarte mult, iar cei specia­li­zați sunt puțini. De fapt, abia de patru ani s-a pus pe picioare prima școală tematică la noi. Eu nu am nevoie de sonorizare, pentru că un muzician are un anumit volum, o anumită forță. La Festivalul Enescu, însă, se cântă cu microfoane, ca de altfel în orice alte săli care nu sunt concepute special pentru concerte și care sunt pline de lemn și de alte materiale ce estompează sune­tul. Mă rog, difi­cultăți tehnice sunt multe. Diferențele de tempe­ra­tură-umi­ditate, de pildă, pot dezacorda instrumentul, până în punctul în care explo­dează corzile. Iar, dacă nu ești Paganini, care reușea să ducă mai departe concertul chiar și atunci când ajungea pe o singură coardă…

Ce așteptări aveți de la concertul de la Cluj-Napoca?

Cele pe care le-ar putea avea orice om care vine în orașul în care s-a născut și care ar dori să dea ceva înapoi, pentru că a crescut și a învățat acolo.

Care este lucrul pe care ar trebui să îl știe un spectator care vrea să vadă un spectacol al dumneavoastră?

Trebuie să știe să-și țină inima deschisă, pentru a primi un mesaj real, adânc, despre delicatețea unui popor cu sufletul de floare de zăpadă, așa cum spunea cândva Nichita. Cel de pe scenă rămâne un alter ego al lui, doar că mai adânc. Încerc să scot ce e mai frumos din acest popor, lacrima lui. Uneori chiar sarea din lacrimă. Spun doar atât: iată cum sunteți voi! Cât de frumoși sunteți! Cât de frumoși am putea să fim dacă ne-am da voie. Dacă am crede asta.

Ați colaborat cu muzicieni foarte diferiți, în ce fel v-au definit aceste experiențe?

Asta mi-a dat aripi. Dacă aveam una, acum am două. Dacă aveam patru, acum am șase. Desigur, mi-a dat și cioc, și gheare. Sunt mai tăios acum, mai selectiv, mai preocupat de rost. În profun­zime nu m-au schimbat aceste întâlniri. Probabil că nicio întâlnire nu ar trebui să schimbe un om, în afară de cea cu el însuși. Iar dacă această întâlnire nu este una egoistă, egolatră, poți adăuga apoi tot ceea ce este mai frumos din ceilalți. L-am întâlnit pe Mihalis Kakogiannis când eram destul de tânăr, i-am cântat, iar el a fost atât de încântat, încât a simțit să-mi cânte, la rândul său, ca un dar, o melodie grecească lentă. A fost ca un pansament sufletesc. Câte aripi am prins, oare, atunci când un dirijor de talia lui Jin Wang, probabil unul dintre cei mai importanți dirijori ai lumii contemporane, m-a descoperit și și-a dorit să cânte, alături de orchestra Radio, o piesă compusă de mine?! De altfel, cam așa a aflat Bucureștiul de mine. Ce întâlnire minunată a fost cea cu Mirel Iancovici, marele violoncelist, sau colaboră­rile cu marii actori Ion Caramitru și Horațiu Mălăele, care mi-au fost alături cu tot sufletul și cu toată încrederea! Nicu Covaci a fost, pentru mine, împlinirea unui vis, anume acela de a cânta cu o legendă. Cu legenda adoles­cenței mele. Iar anul acesta, în 20 martie, la Sala Palatului, mi-l voi împlini și pe al doilea, anume acela de a cânta cu Holograf. Două dorințe mai vechi au devenit realitate. Mă mir și mă bucur de toate aceste întâlniri. Nu mă mișcă, însă, trecerea oamenilor pe lângă mine pe cât mă mișcă aripa îngerului, așa cum spune tatăl meu. Cea care aduce inspirație și revelație.

Muzica s-a infiltrat mereu în experiențele dumnea­voastră din afara scenei. Când a fost acest lucru un noroc și când a func­țio­nat ca o dificultate în plus?

În fiecare zi îmi sună în cap câte o melodie. Uneori sunt piesele mele, alteori compozițiile altora. Acum, de pildă, îmi cânt în minte o temă de Mahler… cam tristă, ce-i drept. Simfonia a IX-a…

Început. Adrian Naidin a debutat la Opera Maghiară din Cluj-Napoca, în 1998. Din 2000 colaborează cu Teatrul Național din București și este membru al Orchestrei Naționale Radio din 2001.

• Proiecte. Printre proiectele sale se numără concerte de jazz, flamenco, folclor, dar sunetul violoncelului său a dobândit o notă inconfundabilă, indiferent de genul muzical pe care îl abordează.

Sursa foto: Gabriela Alba