Acțiunea externă a Ungariei în pandemie

S-a vorbit mult în ultima vreme la noi despre Ungaria și într-un mod total neproductiv. Prin urmare, aș vrea să dedic textul de astăzi acțiunii externe a țării vecine în timpul crizei sanitare provocate de pandemia de COVID-19.

Am mai scris în acest spațiu că această criză este un accelerator al istoriei, un fenomen care va schimba peisajul mondial și pe cel european. În con­secință, se vor produce repozițio­nări în sistemul global, dar și în cel european, iar nu toate țările vor ieși câștigătoare. Criza provocată de pandemie va avea și învinși.

DIPLOMAȚIE ȘI SOFT POWER. Reconstrucția eco­nomică în Uniunea Europeană nu va fi la fel pentru toate statele membre, după cum așteptatele și necesarele mutări din China nu se vor realiza oricum. Fondurile europene destinate recon­strucției nu vor acoperi nevoile statelor membre decât în măsura în care acestea vor avea obiective clare de investiții care să aibă potențial multiplicator. Criza sanitară aduce în prim-plan acțiunile uma­nitare care au întotdeauna o dimensiune de diplo­mație publică și soft power. Ele permit, dar și obligă statele care „privesc dincolo de propriile frontiere“ să își relegitimeze sta­tutul care se exercită în primul rând la nivel mo­ral (după cum spunea și marele di­plomat american George F. Kennan).

Mi-a atras atenția acțiunea umanitară inteligentă a Ungariei în direcția Republicii Moldova. Domnul Peter Szijjártó, activul ministru de externe al Ungariei, a fost primul demnitar european ajuns la Chiși­nău. Mesajele sale au fost percutante și au vizat po­ziționarea țării sale ca principal avocat al Moldovei în Uniunea Europeană. Apelul său către Uniunea Europeană de a debloca, ținând cont de situația specială a momentului, tranșa de 70 de milioane de euro din acordul de asistență era exact ceea ce

Chi­șinăul avea nevoie să audă. Că diplomația ungară caută să profite de pe urma distanțării dintre Bucu­reşti și Chișinău este o cu totul altă poveste, dar acest lucru este absolut firesc, inclusiv în diplomația intraeuropeană.

Întrebarea trebuie pusă cu totul altfel: de ce România nu a fost capabilă să aibă o politică în care să țină cont de toate forțele politice de la Chișinău și nicidecum să intre în jocul periculos și neproductiv al susținerii unei părți împotriva celeilalte. Cu atât mai mult, cu cât nu exista opțiunea reunificării decât ca discurs electoral, populist. Cine a urmărit cu atenție discursul lui Emmanuel Macron de la Con­fe­rința de Securitate de la München a observat cum acesta a spus la un moment dat că UE trebuie să dea o perspectivă strategică Rusiei, deoarece „alianța acesteia cu China nu este durabilă“. Prin urmare, UE se va sprijini pe actori cât mai neutri în promovarea politicii sale în spațiul ex-sovietic.

ROMÂNIA, FĂRĂ AMBIȚII. Diplomația sanitară a Budapestei a fost foarte activă în statele din Balcanii Occidentali. Nu mai puțin de 600.000 de măști de protecție au fost expediate în Serbia, Croația, Bos­nia-Herțegovina, Albania, Macedonia de Nord. Echipamente de pro­tecție și materiale sanitare au fost distribuite în 17 spitale din vestul Ucrainei, unde tră­iesc comunități ungarofone. O politică externă activă și inteligentă care vizează legitimarea ca putere-re­per în bazinul carpatic și în Balcanii Occidentali.

Mă întreb, de dragul discuției, ce asistență a acordat România spitalelor din Regiunea Cernăuți, dacă s-au avut în vedere țările în care tră­iesc comunități istorice românești, precum Serbia, Albania, Macedonia de Nord? Și comparația între donația făcută de România (200.000 de euro) și Ungaria (750.000 de euro) la campania Uniunii Europene de finanțare a luptei pentru găsirea unui tratament eficient împo­triva COVID-19 pălește, deși din punct de vedere politic, dacă am fi nutrit vreo am­biție, am fi putut urmări să fim primul donator al regiunii.

Fără a fi simplist, dar oare printre marii beneficiari ai contractelor cu statul, ai privatizărilor eșuate s-ar fi putut găsi câțiva donatori care să crească contri­buția statului român măcar la un milion de euro. Ar fi putut fi astfel și un gest de reparație simbolică față de un stat care le-a permis să prospere în orice con­diții. Dar iată că politica externă este în primul rând nu o chestiune de resurse, ci o chestiune de voință a societății în ansamblul ei. Iar din acest punct de vedere, societatea ungară dovedește o cu totul altă consistență.

Și înainte de a-i critica pe vecinii noștri, poate că ar fi mai util să ne uităm și la ce nu facem noi. Acest exercițiu ar fi cu atât mai util, cu cât frontierele nu mai sunt, așa cum erau în accepțiunea lui Jacques Ancel, simple „izobare politice“. Acestea reflectă tot mai mult forță de atracție a unităților politice. Perspectiva economică, dezvoltarea, o anumită imagine de civilizație vor conta tot mai mult în raportarea identitară a omului modern.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.