Vladimir Putin domină politica din Rusia de 21 de ani, însă poziția sa nu este atât de sigură precum pare

Timothy Frye, autorul cărții „Weak Stron­­gman: The Limits of Power in Putin’s Russia“, consideră că marile compromisuri făcute cu oligarhii și serviciile secrete pentru a păstra puterea l-au vulnerabilizat și mai mult pe președin­tele rus, făcându-l captivul acestora. Orice încercare de a ieși din această situație îl costă o lovitură de palat.

Vladimir Putin domină politica din Rusia de 21 de ani. Manipulator abil al opiniei publice, știe să folosească forța brută a represiunii acasă și puterea operațiunilor cibernetice și a campaniilor de spionaj orchestrate în străinătate. E descris aproape la unison de analiștii occidentali drept un lider autoritar, nemilos, format în școala KGB și care-și impune mereu voința din spatele ochelarilor de soare. Este și povestea pe care Kremlinul o pro­movează recurent în spațiul public, după cum remarcă eseul din ediția mai-iunie a publicației Foreign Affairs, adaptat după cartea lui Timothy Frye.

Vladimir Putin „joacă bine cu cărțile slabe pe care le are”

Însă, chiar dacă nu are niciun rival acasă, Putin nu este omnipotent. Ca orice autocrat, are deasupra capului mereu două săbii – fie o lovitură de palat orches­trată de elitele din jur, fie o revoltă populară.

Din cauza compromisurilor pe care le-a făcut pentru a-și consolida controlul asupra statului, kitul de instrumente prin care, pe de o parte, să mențină mulțumite elitele și, pe de alta, să rămână seducător pentru publicul său larg, este tot mai puțin eficient. A ales să slăbească instituțiile statului pentru a se asigura că nu-l pot cumva constrânge. Iar acum nici nu se poate baza pe ele pentru a genera creștere econo­mică, pentru a soluționa conflicte sociale. Nici măcar pentru a înlesni un exit pașnic de la putere. Este practic dependent de vo­latila popularitate de care se bucură încă natural și de metodele arbitrare ale represiunii și propagandei.

Cei care sunt conștienți de toate aceste vulnerabilități spun adesea că Putin „joacă bine, totuși, cu cărțile slabe pe care le are“. Doar că Putin și-a pus singur în mână aceste cărți slabe, iar asta are drept cauză compromisurile făcute, într-un fel inerente genului de regim pe care chiar el l-a instituit.

În final, va trebui să se decidă dacă va merge mai departe cu aceeași echilibristică fragilă sau va începe să renunțe treptat la putere. Ar mai avea o opțiune – să încerce să-și îmbunătățească poziția, introducând reforme economice.

Autocrația Putinistă

În multe pri­vințe, politica rusă intră în modelul a ceea ce politologii nu­mesc „au­tocrații personale“. Rusia lui Putin poate fi înțeleasă mai curând studiind acest tip de sistem și nu omul.

Autocrațiile personaliste sunt conduse de un singur individ – puterea este deținută de acesta, chiar dacă în jur are tot ecosistemul politic știut – partide politice, parlament, armată influentă. Decizia rămâne într-o singură mână. Avem exemple contemporane – Viktor Orbán în Ungaria, Rodrigo Duterte în Filipine, Recep Tayyip Erdogan în Turcia, Nicolás Maduro în Venezuela.

Iar fostul spațiu sovietic s-a dovedit ospitalier cu acest gen de autocrați – Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan sau Uzbekistan. La nivel global, autocrațiile personaliste au ajuns cele mai întâlnite tipuri de autocrații, depășindu-le pe cele dominate de un partid, ca în Singapore sau Vietnam, sau pe cele militare, cum este cazul în Myanmar. Auto­crațiile personaliste exhibă o serie de patologii familiare celor care urmăresc spațiul rus. Corupția este mai endemică decât în autocrațiile monopartite sau militare, creș­terea economică, mai lentă, represiunile, mai ample, iar politicile – mai puțin stabile.

Liderii autocrațiilor personaliste au și un kit de lucru – alimentează masiv sentimentul antioccidental pentru a-și motiva baza de susținere, siluiesc economia în favoarea acoliților, pun tunurile pe rivalii politici ape­lând, ironic, la justiție, își lărgesc puterea exe­cutivă în detrimentul altor instituții.

Adesea, se bazează pe un foarte intim cerc informal de factori de decizie și nu­mește loialiști sau membri ai familiei în poziții-cheie din administrație. Își creează propriul ecosistem politic, unde toată lu­mea le raportează direct. Autoritatea și-o le­gitimează nu la urne, ci prin manipularea susținerii populare.

Este un kit explicabil, dacă ne gândim ce se întâmplă cu autocrații personaliști când pierd puterea – în ultimii 70 de ani, au sfâr­șit în exil, în pușcărie sau uciși. Iar pre­șe­dintele rus Vladimir Putin Putin cunoaște foarte bine acest pericol.

Subordonându-și toate instituțiile vitale ale statului, Putin a sporit implicit vulnerabilitatea elitelor. Drept urmare, investitorii preferă să-și parcheze capitalul în afara Ru­siei, iar tinerii ruși – să plece din țară. Rușii de rând se simt vulnerabili – își țin marea parte a banilor cash, iar veniturile lor sunt mult mai volatile comparativ cu ale locuitorilor din alte țări.

Impotența omnipotenței

Rusia este un stat uriaș, cu o birocrație pe măsură, ceea ce înseamnă că inevitabil Putin trebuie să delege o parte din decizii spre oficiali de rang inferior. Iar aceștia au, fiecare, propriile interese. Pentru că instituțiile statului rus sunt slabe, Putin este nevoit să lucreze și cu puternicii oligarhi care evident sunt mai interesați să facă bani pentru ei decât să servească statul.

Cum autoritatea lui Putin se ramifică în jos prin aceste canale – birocrați, oameni de afaceri, spioni (care evident că s-ar putea să nu-i împărtășească preferințele), așa se face că politicile Kremlinului nu mai ajung să fie implementate cum și-ar fi dorit țarul.

De pildă, pentru a-și camufla atacurile ci­bernetice, Kremlinul se bazează pe hackeri care lucrează pentru sectorul privat, dar care dau socoteală serviciilor de securitate ruse. În 2016, din cauza neglijenței acestora, SUA au putut identifica Rusia ca fiind sursa atacurilor asupra serverelor Partidului De­mocrat. Scriitorul Mark Galeotti, specializat pe Rusia și Putin, chiar a găsit un termen care să ilustreze această practică a Kremlinului de a externaliza treburile murdare către grupuri cu relații obscure cu statul – „adho­crație“.

Dubla amenințare

Constrânși chiar de compromisurile făcute pentru a cumula cât mai multă putere, autocrații personaliști sunt nevoiți să se apere mereu de două mari amenințări – loviturile de stat orchestrate de elite și protestele publice. Cei din cercul de putere au evident interesul ca re­gimul care i-a făcut mai bogați decât visau să supraviețuiască. Dar aceleași elite sunt și amenințarea. Acoliții ajung să-i captureze pe autocrații personaliști care se bazează prea mult pe ei. Mulți cred că s-ar descurca mai bine decât șeful lor, dacă li s-ar da ocazia. Potrivit analizei politologilor Barbara Geddes, Joseph Wright și Erica Frantz, între 1945 și 2012, probabilitatea ca liderii statelor cu regim autoritar să fie înlocuiți prin lovituri de palat sau revolte populare a fost dublă.

Apoi sunt revoltele populare, așa-nu­mi­tele „revoluții colorate“ care au dat jos li­deri autocrați în Georgia (2003), Ucraina (2004) sau Kârgâzstan (2005). Iar Kremlinul se teme de ele cel mai mult, mai ales după protestele din 2011 și din 2012.

Astfel se face că Putin este captivul ur­mă­toarei situații – dacă ia măsuri prin care să reducă riscul unei lovituri de palat orchestrate de elite, crește riscul unei revolte populare. Și viceversa. Investițiile în serviciile de securitate care cumpără loialitatea elitelor îl obligă să taie din banii alocați ajutoarelor sociale, fapt ce ar enerva o po­pu­lație deja frustrată de lipsuri.

Când barilul de petrol era la 100 de do­lari, în primul său deceniu ca președinte, Putin a putut să recompenseze și elitele, și masele, sporindu-le tuturor veniturile.

Mai are, totuși, un as în mânecă – politica forței. A jucat tot mai frecvent această carte pe măsură ce economia a stagnat, iar efectul de halo al anexării Crimeei (2014) s-a diminuat aproape total. Din 2018, rivalii politici au fost tot mai dur descurajați să candideze, iar protestele au fost brutal re­pri­mate. Iar faptul că recurge tot mai des la forță este cel mai clar semn că pârghiile celelalte nu mai dau roade.

Prin arsenalul nuclear, geografie, locul permanent în Consiliul de Securitate al ONU, Rusia continuă să fie o mare putere, chiar și slăbită. Pe termen scurt, poziția și pute­rea lui Putin nu sunt amenințate, iar el ră­mâne un tactician abil, cu considerabile re­surse financiare. Riscul major este că, ori­cât de abil ar fi, nu va putea compensa impotența compromisurilor care-l țin la pu­tere într-un mod pe care chiar el l-a setat.

Echilibristica puterii

Un sondaj de opinie realizat în anul 2020 arată că două treimi din ruși cred că guvernul rus ar trebui să fie partener – nu rival – al Occidentului.

• Scepticism. Potrivit sondajelor, încrederea rușilor în ceea ce văd la televizor a scăzut de la 79% în 2009 la doar 48% în 2018. Iar din 2018 în 2020, doar 69% din ruși citează televiziunea ca principală sursă de informare, o scădere de la 94%.
• Declin. Tot din 2018 s-a dus la vale și po­pu­laritatea lui Vladimir Putin. Președintele nu se mai numără printre cei mai de încredere politicieni pentru ruși – într-un son­daj de opinie realizat în anul 2017, 59% au spus că au cea mai mare încredere în el, ca politician, iar în februarie 2021 – doar 32%. Sprijinul pentru un al cincilea mandat de șef al statului a scăzut de la 70% la 48%. 41% din ruși au spus că ar prefera ca Putin să re­nunțe la putere.
• Alegerea. Putin știe cum ar putea să relanseze economia rusească, adoptând o po­litică externă mai puțin agresivă. Vechiul său consilier Aleksei Kudrin, care a fost ministrul său de finanțe între anii 2000 și 2011, spunea la un forum economic din 2018 că succesul economiei Rusiei depinde mult de reducerea tensiunilor cu Occidentul, comenta­riu care i-a adus ieșirea din grațiile Kremli­nu­lui. Putin continuă să bage bățul prin gard în special când e vorba de Statele Unite ale Americii, pentru a-și menține bazinul națio­nalist acasă.

Acest articol a apărut în numărul 114 al Revistei NewMoney

FOTO: Getty