Un episod al conflictului israeliano-palestinian

Noul episod de violențe între palestinieni și israe­lieni ne aduce aminte de o problemă nerezolvată, ce răbufnește sub teancul de dosare care preocupă așa-numita comunitate internațională. Fără îndoială că imaginile miilor de rachete artizanale trase de către organizația Hamas dinspre Fâșia Gaza, brăz­dând cerul Israelului, și distrugerile provocate de viguroasa ripostă a armatei israeliene, protestele cu caracter de răzmeriță ale arabilor israelieni și violențele din Ierusalimul de Est impresionează și țin prim-planul buletinelor de știri din lumea întreagă, stârnind comentarii și analize. 

Manifestațiile propalestiniene desfășurate la Londra, Paris, Lille, Marsilia, Strasbourg, Madrid, Berlin, Roma, New York, Washington, Boston, Montréal, Toronto și în mai multe capitale arabe au accentuat impresia unei crize importante, cu potențial explo­ziv. Dar este vorba numai de o impresie, dimensiunea reală a evenimentelor fiind mult mai redusă. De altfel, a fost nevoie ca un tir israelian să nimerească blocul în care se aflau birourile agenției americane Associated Press din Gaza pentru ca, în sfârșit, pre­șe­dintele Joseph Biden să aibă o intervenție ceva mai vizibilă.

UN CONFLICT PERIFERIC. Lumea este prinsă în vâltoarea competiției SUA-China, a transformărilor legate de cea de-a patra revoluție industrială și de mutarea centrului de greu­tate în regiunea indo-paci­fică, a gestionării pandemiei și a reconstrucției economice, a terorismului din Sahel și, evident, este preo­cupată de nuclearul iranian. În această lumină, revolta palestinienilor este un conflict periferic. Și asta se întâmplă în condițiile în care statele arabe au propriile interese și nu mai sunt dispuse – ca în 1967 și 1973 – să poarte războaie în numele naționalismu­lui panarab ori să îi boicoteze pe cei care descoperă virtuțile normalizării relațiilor cu Israelul, așa cum s-a întâmplat cu Egiptul imediat după semnarea acordurilor de la Camp David din 1978.

Discursurile și comunicatele de condamnare ale unor lideri arabi sunt destinate mai ales „străzii arabe“, încă sensibilă la suferințele arabilor palestinieni. Dar absolut toți, occidentali și neoccidentali, știu că soluția unui stat palestinian este o cauză pierdută, întrucât este dificil de aplicat pe teren. În definitiv, planul de pace al lui Donald Trump pleca de la constatarea că este imposibil de avansat pe calea formulei a două state, inclusiv din punctul de vedere al viabilității economice a unui eventual stat palestinian, iar în aceste condiții, procesul de pace trebuie să se focalizeze pe o autonomie specifică palestiniană în cadrul suveranității israeliene și pe crearea unei economii integrate în tot teritoriul israeliano-palestinian.

„Vae victis!“ („Vai de cei învinși!“), după cum a spus la finele secolului al IV-lea î. Hr. căpetenia ga­lilor Brennus romanilor capitularzi care protestau față de asprimea negocierilor. Istoria este într-ade­văr dură cu cei învinși și mai ales cu cei care sunt conduși de elite puțin charismatice și corupte, așa cum sunt și palestinienii de azi.

UNITATEA PALESTINIANĂ. Actualul episod al conflictului israeliano-palesti­nian ne arată însă și vitalitatea poporului palesti­ni­an, care își afirmă puternic prezența, în ciuda ca­drelor diferite în care își duce traiul – teritoriile pa­lestiniene și statul Israel. Există incontestabil o uni­tate palestiniană, iar acesta este elementul notabil care trebuie reținut și care cred că i-a surprins într-o oarecare măsură, prin amploa­rea sa, și pe planificatorii politici israelieni. Loialitatea palestinienilor cu cetățenie israeliană (arabii israelieni) față de statul în care trăiesc este mai de­grabă funcțională decât ca parte a aceluiași proiect național. 

Un alt aspect pe care îl putem observa este ab­sența Uniunii Europene, cu excepția declarațiilor și apelurilor obișnuite ale diverșilor responsabili, incapacitatea acesteia de a-și exercita influența într-o zonă aflată în vecinătatea sa imediată, concomitent cu oferta Chinei de a media între palestinieni și Israel.

Chiar dacă Republica Populară este departe și nu are nicidecum vreo influență în regiune, totuși, acest gest poate anunța intenția de a-și construi o pre­zență în condițiile în care la finele lunii martie a semnat un acord de cooperare strategică pe 25 de ani cu Iranul, fapt ce îi conferă un cap de pod în Orientul Mijlociu. Și cu atât mai mult cu cât Statele Unite vor sta deoparte de acest subiect, atât din cauza rezistențelor proisraeliene (de fapt, pro-Likud, partidul premierului Netanyahu) pe care președin­tele Biden le-a observat în timp ce făcea parte din echipa lui Barack Obama și care i-ar complica inutil un mandat ale cărui drept obiective majore sunt relansarea durabilă a economiei americane și com­­­pe­tiția cu China.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.