Recomandare de film: tragi-comedia care arată cum o mamă supraviețuiește morții propriei fiice

Cu șapte nominalizări la Oscar, tragi-comedia lui Martin McDonagh are toate șansele să fie marele favorit al galei din 4 martie. Dramatismul intens și comicul brutal îl pun la loc de cinste în istoria cinematografiei.

Acest articol a apărut în numărul 34 (19 februarie – 4 martie) al revistei NewMoney

Cel mai nou film scris și regizat de irlan­dezul Martin McDonagh este, așa cum îl descriu jurnaliștii de la Empire, „o meditație grozavă asupra adevăratei naturi a pierderii, durerii și răzbunării“. „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri“, cum este numit, tratează un su­biect delicat și răscolitor: felul în care reușește o mamă să supravie­țuiască morții propriei fiice.

Perspectiva din care este surprinsă această realitate e însă una a umorului negru și a absurdității. Ceea ce face ca acest film să fie unul neașteptat de intens, ce-ți întoarce pe dos toate con­cep­țiile și preconcepțiile, te ține aproape de focul durerii și al răzbunării, te obligă să-ți (re)evaluezi propriile gânduri și reacții.

Portretul durerii. „Un umor brutal, dar generos“, numea un jurnalist marea calitate a pieselor de teatru scrise de Martin McDonagh, recunoscut ca unul dintre cei mai talentați dramaturgi de limbă engleză ai generației sale. Acest umor special, pe baza că­ruia și-a construit, spre exemplu, trilogiile teatrale „The Leenane“ și „The Aran Islands“, este și structura de rezis­tență a filmelor sale: „In Bruges“ (2008), „Seven Psychopaths“ (2012) și „Three Billboards Outside Ebbing, Missouri“ (2017).

Dacă în cazul primului film, comedia neagră a susținut povestea unor criminali irlandezi, iar în cazul celui de-al doilea, aventurile a șapte prieteni ciu­dați, în „Three Billboards“ – premiat de curând la Globurile de Aur și SAG (Screen Actors Guild Awards) și nominalizat la șapte categorii de Oscar –, McDonagh pune umorul lui brutal în slujba unei povești tragice, a cărei fi­gu­ră centrală este o mamă care vrea să-și răzbune fiica (violată și ucisă cu bestialitate în urmă cu șapte luni).

Într-o zonă nelocuită, în apropierea orașului Ebbing (Missouri), Mildred Hayes (Frances McDormand) închiriază trei panouri publicitare prin ale căror mesaje cere poliției locale urgentarea anchetei privind moartea fiicei ei, Angela. Pornid de aici, McDonagh cons­truiește un complex portret al durerii, străbătut de reflexii ale urii și iubirii, ale compasiunii și resemnării.

Piste false. „Violată în timp ce era pe moarte“, „Și încă nicio arestare?“, „Cum așa, șerifule Willoughby?“, sunt mesajele care acoperă panourile de culoare roșie, pe care Mildred le-a închiriat de la tânărul Red și cu care răsco­lește un întreg oraș. Poliția le consideră un atac nedrept la propria autoritate, fiul ei, Robbie, le consideră o jignire la adresa familiei, iar fostul ei soț le gă­sește inutile, pentru simplul fapt că nu o vor putea aduce înapoi pe fiica lor. Hărțuită și amenințată, Mildred rămâne însă fermă în credința ei că așa ar pu­tea să fie găsit criminalul, iar sufletul Angelei și-ar găsi pacea.

În toată lupta ei de promovare a acestei campanii se învârtejesc forțe de tot felul, ce te conduc, fără să-ți dai seama, pe piste greșite. Un polițist alcoolic pe nume Dixon (Sam Rockwell), care pedepsește orice negru ieșit în cale, te face să crezi că tema filmului ar putea fi una legată de rasism. Un șef de poliție, Willoughby (Woody Harrelson), care declară cazul închis, pare a purta stindardul polițiștilor corupți. Un presupus vinovat de crimă, apărut brusc în scenă, te face să crezi că el este ucigașul.

Nimic din ceea ce te aștepți să urmeze, nu se întâmplă însă în filmul lui McDonagh. Fiecare pistă, anunțată de o conversație, de o acțiune, de un gest, se dovedește a fi falsă, iar tu rămâi bulversat în fața neconvenționalului.

Demoni umanizați. Povestea lui Mildred, femeia transformată într-o rocă a durerii, face loc altor povești în care descoperi alte suferințe: o moarte ino­pinată (în cazul lui Willoughby, care află că suferă de cancer), un polițist singur și neîmplinit (Dixon, care are har de detectiv, dar care ajunge un simplu ofițer de poliție), violențe casnice (fostul soț al lui Mildred, un tip violent, care o amenință chiar și acum).

Teme ale durerii suprapuse și intersectate pentru a alcătui o imagine care te înspăimântă (cum ar putea să nu o facă când e vorba de viol, crimă, răz­bunare?) dar care te face și să râzi zgomotos (bâlbâielile unor personaje, gesturile amuzante, grimasele, vorbele neortodoxe).

Personajele sunt grotești, ca în majo­ritatea filmelor lui McDonagh, un fel de caricaturi ale propriilor slăbiciuni: Dixon, bărbatul copilăros agresiv, care poartă în grijă o mamă ce amintește de „Psycho“, al lui Alfred Hitchcock, de­vine înspăimântător în accesele lui de furie; Mildred, stăpânită de demonii proprii, este înfricoșător de furioasă, torturând cu vorbele și privirile ei pe oricine îi iese în cale; preotul care vine la ceas de seară în casa femeii cerându-i să renunțe la cele trei panouri, pare un mesager al iadului, nu al luminii.

Oricât de demonice ar părea, aceste personaje sunt totuși umanizate, în go­lurile imense ale sufletelor lor pâlpâind firava lumină a speranței, a compasiu­nii. Filmul devine astfel o meditație ini­maginabilă asupra puterii toxice a furiei, dar și asupra incredibilei capacități umane de a ierta, chiar și cele mai crunte greșeli.

Haos moștenit. Asemenea lui Sally Hawkins, în „The Shape of Water“, Frances McDormand, care are aici probabil cea mai bună performanță de la „Fargo“ încoace (pentru care a primit un Glob de Aur), are puterea de a transmite prin tăcere ceea ce comunică prin vor­be. Tristețea sfâșietoare care-i brăzdează chipul ne spune tot ce trebui să știm despre o mamă care și-a pierdut copilul, iar privirea ei, capabilă încă să mai răs­pundă iubirii, îți vorbește despre marile ei calități.

Sam Rockwell (recompensat și el cu Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-un rol secundar) impresionează prin versatilitatea și imprevizibilitatea sa, cu care a făcut deja senzație în filme de genul „Confessions of a Dangerous Mind“ sau „Seven Psychopaths“.

Ei sunt, de altfel, și cele două mari prezențe ale filmului care, deși își des­fășoară forțele, uneori paralel, alteori antagonist, ajung în final să conlucreze în numele unor valori umane.

Brutal și amuzant, „Three Billboards“ este „o parabolă magic-realistă“, cum o numește The Guardian, care – fără a oferi lecții de morală – ne prezintă haosul înfiorător pe care-l pot naște vio­lența, ura și dorința de răzbunare, și care ne îndeamnă să găsim propriile căi de a scăpa de „moștenirea îngrozitoare a acestui haos“.

FOTO: Cinemagia