Radiografia unei independențe eșuate: care ar fi fost soarta Cataloniei, dacă s-ar fi separat de Spania

Acest articol apare în numărul 26 (23 octombrie – 5 noiembrie) al revistei NewMoney

Gloanțele de cauciuc și dorința la­ten­tă justificată identitar, nu monetar, de a se desprinde de Spania, s-ar pu­tea să fie decisive pentru pasul pe care catalanii s-au ferit să-l facă până la capăt până acum.

Undeva în luna iulie, secesioniștii catalani păreau că bat în retragere. La momentul respectiv, Spania era economia cu creșterea cea mai rapidă între cele patru mari economii europene. Un sondaj realizat de guvernul catalan în aceeași lună arăta că sprijinul pentru independența regiunii a scăzut până la 35%, cel mai mic nivel din 2012 în­coa­ce. Aparent, Enric Millo, reprezentantul Cataloniei în guvernul de la Madrid, pare să fi avut dreptate când, în 2012, spunea că în momentul în care criza financiară va trece, „separatismul se va scufunda ca un sufleu.“

Ce se scufundă cu certitudine acum este reputația premierului spaniol, Ma­riano Rajoy. La ordinul său, poliția a folosit gloanțe de cauciuc împotriva celor care au participat la referendumul privind independența Cataloniei din 1 octombrie și pe care Curtea Cons­tituțională a Spaniei l-a declarat ilegal. Sute de protestatari au fost răniți în altercații.

Guvernul catalan susține însă că, în ciuda eforturilor Madridului de a îm­piedica votul, circa 2,3 milioane de oameni au votat (reprezentând 42% din electorat), iar dintre aceștia circa 90% au votat pentru independența Cataloniei. Guvernul spaniol a contestat rezultatul, argumentând că referendumul nu doar că a fost ilegal din punct de vedere constituțional, dar nici nu a fost mo­­nitorizat de o autoritate electorală, iar listele cu alegători nu au fost va­lide.

Mulți dintre cei care s-au opus des­prinderii Cataloniei au îmbrățișat argumentul Madridului privind ilegalitatea votului. Regele Spaniei, Felipe al VI-lea, a de­clarat într-un discurs televizat că liderii separatiștilor au dat dovadă de o lip­să de loialitate inacceptabilă.

COARDA SENSIBILĂ. Escaladarea sentimentului separatist în Catalonia este, pentru Spania și lumea întreagă, o do­vadă că banii nu sunt totul. Creșterea eco­nomică a mai temperat naționalismul catalan, dar dorința de independență a multor locuitori are rădăcini mai adânci și a fost mereu latentă.

Premierul Rajoy, bazându-se pe bazinul său electoral conservator, a fă­­cut însă un calcul greșit. A crezut că o mani­festare de forță îi va ține acasă pe ale­gă­tori. Efectul a fost invers: încercarea de a-i opri a împins și mai mulți catalani în tabăra separatiștilor.

„Pe termen lung, diviziu­nile în Spania se vor adânci“, crede Antonio Barroso, analist politic în cadrul firmei londoneze Teneo Intelligence.

Calculele economice au contat în mod evident, dar nu atât de mult cât au crezut optimiștii spanioli. În realitate, regiunea nu și-a revenit pe deplin de pe urma crizei financiare globale, care a aruncat-o într-o recesiune severă și a urcat rata șomajului la un maxim istoric de 24% (și este în continuare ridicat – de 13%).

„Criza financiară a scos și mai mult în evidență cât de mulți bani ajung să fie transferați dinspre economia catalană în cuferele guvernului“, spune Jordi Galí din cadrul Centrului de Cercetare pentru Economie Internațională. „Dacă ne-am fi aflat într-o situație de creștere și prospe­ritate consistente, acest fapt ar fi mai ușor trecut cu vederea. Dar în timpul cri­zei, guvernul catalan a fost nevoit să re­ducă mult cheltuielile cu sănătatea și edu­cația, de exemplu“.

Este evident că acest transfer de prosperitate dinspre Catalonia spre Madrid nu poate fi considerat un motiv suficient de puternic pentru a agita din nou atât de puternic apele secesionismului. De exemplu, în Connecticut nu prea există un curent de separare de SUA, chiar dacă statul varsă la bugetul federal mult mai mult decât primește. Diferența este că acest colț din Nord-Estul Spaniei are propria limbă, propriile tradiții și aspi­rații. Istoria regiunii este marcată de autonomie pe care mulți o percep drept o subjugare. Catalanii comemorează și azi cucerirea Barcelonei de regele Spaniei Philip al V-lea la 11 septembrie 1714. Iar în 1939, capitala a căzut în mâinile for­țelor armate ale generalului Dranco, care practic a suprimat cultura catalană în timpul celor 36 de ani cât s-a aflat la putere.

LA DIVORȚ. În ultimii ani, catalanii pro-separatiști au marșat mult pe decizia din 2010 a Curții Constituționale spaniole de a aboli anumite prevederi dintr-o lege care lărgea autonomia regiunii.

În 2012, profesorul și economistul ca­ta­lan Xavier Sala-I-Martin compara Spa­nia cu un soț posesiv care reacționează barbar când soția îi cere divorțul. „Timp de 30 de ani, catalanii au încercat să explice că nu le e bine în această formulă, dar răspunsurile au fost negative, indiferente, arogante, disprețuitoare. Acum, se arată surprinși“, a scris pe propriul blog profesorul universitar.

Iar mariajul s-a deteriorat și mai tare acum. „Oamenii sunt extrem de deza­mă­giți, aș spune șocați de reacția poliției“, crede Giacomo Ponzetto, un italian care predă în cadrul CREI. „A fost un comportament absurd, inacceptabil.“

Ne place sau nu, Catalonia face parte din Spania într-o mare măsură, nu doar pentru că reprezintă o cincime din economia spaniolă. Catalonia exportă mai mult în regiunea vecină, Aragon sau în Ma­drid,  decât în Franța, Germania sau Italia, no­tează Pankaj Ghemawat, profesor în ca­drul Școlii de afaceri IESE, care are campusuri și în Madrid, și în Barcelona.

Numeroși economiști cred că, în cazul separării, situația economică a Catalo­niei se va înrăutăți. Ce va urma depinde de cât va prelua din datoria națională a Spaniei, dacă i se va permite să adere la UE și să adopte euro și cât o va costa să-și dezvolte anumite servicii – de pildă, propria apărare – pe care acum le pri­mește de la Madrid. Pentru a complica și mai mult situația, Spania poate invoca tot felul de obstacole legale pentru a împiedica separarea. Unul dintre moti­vele pentru care catalanii nu au fă­cut pasul decisiv spre declararea inde­pen­denței a fost teama de necunoscut.

Violențele din 1 octombrie le-a adus în minte și în suflete catalanilor argumente mai puternice decât cele economice. „De la un punct încolo, considerentele financiare încep să fie irelevante, iar cele iden­titare prevalează“, crede profesorul de la IESE, Pankaj Ghemawat.

Cifre & reguli

Cei 7,5 milioane de locuitori ai Cataloniei, regiune care contribuie cu 19% la PIB-ul Spaniei, sunt extrem de polarizați vizavi de chestiunea independenței față de Madrid.

• Cifre. Catalonia este locuită de 16% din populația Spaniei, atrage 20,7% din investițiile străine și generează 25,6% din exporturile țării. Pe de altă parte însă, regiunea are și o datorie publică foarte mare față de guvernul de la Madrid – 52 de miliarde de euro.
• Vot. Rezultatele referendumului arată că 90% din cei 2,3 milioane de catalani (o prezență de 43%) care au ieșit la vot au fost pentru independență.
• Independența unilaterală. Conform legislației catalane, nerecunoscută de Spania, Parlamentul regional ar fi putut emite unilateral o declarație de indepen-dență a Cataloniei la două zile de la aflarea rezultatelor finale ale referendumului. Președintele catalan Carles Puigdemont a preferat însă negocierile cu Madridul.
• Legislație. Potrivit articolului 155 din Constituția Spaniei din 1978, Catalonia are un grad ridicat de autonomie, dar autoritățile de la Madrid sunt cele care își pot impune voința în mod direct în situații de criză. Același articol se aplică și Țării Baștilor și Galiciei. De precizat că articolul 155 nu a fost niciodată invocat în istoria Spaniei democratice.

Articol preluat din BloombergBusinessweek

de Peter Coy; adaptare de Mimi Noel

Cu contribuția lui Charles Penty și a lui Esteban Duarte.

FOTO: Guliver / Getty Images