Prieteni și dușmani: Cum își gestionează relațiile diplomatice și politice președintele Rusiei, Vladimir Putin, și cel al Turciei, Recep Tayyip Erdogan

Vladimir Putin și omologul său turc, Recep Tayyip Erdogan, sunt rivali și prieteni în același timp. Pentru că-și dorește să dezbine NATO din interior, Rusia agreează de pe margine anumite ambiții ale Tur­ciei, iar aceasta privește îngăduitor hard powerul exerci­tat de Putin în regiune. Toate acestea dispar acolo unde interesele celor două state se ciocnesc.

Din când în când, Kremlinul acuză NATO că încearcă să-l înlăture de la putere pe președintele Rusiei, Vladi­mir Putin. Aleksei Navalnîi, cel mai redutabil adversar al liderului rus, este numit agent al Americii. UE, care a condamnat ferm otrăvirea și ulterior încarcerarea aces­tuia la revenirea în Rusia, este considerată „un partener în care nu poate avea încredere“.

De altfel, șeful diplomației europene, Josep Borrell, a fost umilit în vizita recentă făcută la Moscova, unde ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a făcut această afirmație despre UE chiar în timpul conferinței de presă comune cu Borrell. Acesta din urmă nici mă­car nu a insistat să îl viziteze pe Navalnîi în închisoare și au mai apărut și știri pe surse că guvernul rus a ex­­pulzat diplomați din Germania, Polonia și Suedia pe motiv că ar fi participat la proteste pro-Navalnîi.

Există totuși o excepție printre șefii statelor NATO candidate la statutul de membru al UE cu care Putin se simte bine – omologul său turc, Recep Tayyip Er­do­gan. Acesta nu a comentat nimic despre ares­tarea a mii de protestatari ieșiți în stradă după încarcerarea lui Navalnîi. O tăcere ce dovedește remarcabila în­țe­legere care s-a creat între cei doi lideri autoritari.

În mod normal, o relație puțin probabilă – rivalități istorice adânci despart Rusia și Turcia, iar interesele celor două se ciocnesc, uneori chiar violent, în multe zone ale lumii. Cu toate acestea, cei doi lideri împăr­tă­șesc atracția pentru conducerea în forță care remo­de­lează politica regiunii și ridică probleme aliaților occidentali ai Turciei.

Istoric, Rusia și Turcia s-au războit de zeci de ori, mai puțin din momentul în care ambele imperii au fost transformate de revoluții la sfârșitul Primului Răz­boi Mondial. Coloșii continentului s-au mai ciocnit în zone unde interesele lor s-au suprapus și încă se suprapun – cel mai recent, în cazul războaielor civile din Libia și din Siria.

În septembrie, s-au trezit față în față în Caucazul de Sud, pe care Rusia îl consideră al ei. Când Turcia i-a înarmat și instruit pe musulmanii azeri vorbitori de turcă, iar Rusia s-a poziționat de partea armenilor creș­tini, mulți s-au temut că luptele din Nagorno-Karabah (enclava armenă din Azerbaidjan) s-ar putea tran­s­forma într-un război mult mai mare.

Și deși dronele turcești survolau tancurile rusești folosite de tabăra armenă, Putin îl lăuda pe Erdogan și aprecia că este un lider cu care se poate colabora. „Să lucrezi cu un astfel de partener nu este doar plă­cut, ci și sigur“, declara în octombrie trecut Putin în fața experților în politică externă prezenți la Valdai Discussion Club.

La rândul său, Erdogan i-a întors aprecierile, achizi­țio­nând și testând sistemul de rachete rusesc S-400. În noiembrie, s-a ajuns și la un acord – Rusia își men­ține prezența militară în enclavă, iar Turcia își poate consolida prezența economică în Caucazul de Sud. Acordul reprezintă una dintre cele mai importante remodelări geopolitice de la sfârșitul Războiului Rece încoace, când Rusia și Turcia erau în tabere rivale. Tot­odată, este un mesaj despre ce înseamnă să recurgi la hard power și despre realitatea unei lumi multipolare. „Amândoi au înțeles că nu echilibrul de forțe este cel care contează, ci disponibilitatea de a-l folosi“, apre­ciază Andrei Kortunov, director la Russian International Affairs Council.

Noua Ordine Multipolară

Chiar dacă SUA au avut superioritatea militară, reticența de a se angaja în Siria a lăsat loc Rusiei și Turciei să gestioneze după bunul-plac și cu ochii pe propriile interese regiunea sfâ­șiată de conflicte. După aproape 30 de ani de dis­cuții sterile despre conflictul înghețat din Nagorno-Ka­rabah, susținerea militară a Turciei și consimță­mântul Rusiei au ajutat Azerbaidjanul să-și recâștige teritoriul și să rezolve unul din cele mai lungi și de uzură conflicte din Caucaz.

Pentru Putin, este o demonstrație a noii ordini multipolare pe care o susține din 2007, când, la conferința pentru securitate de la München, a ridicat pentru pri­ma dată problema existenței unei ordini globale de după Războiul Rece cu un singur centru de autoritate, de forță militară și de decizie. Misiunea Rusiei era evi­dent de a încerca să restrângă hegemonia globală a Statelor Unite.

Rezolvarea conflictului din Nagorno-Karabah nu este prima colaborare dintre Rusia și Turcia cu scopul comun de a da la foc mai mic influența puterilor occi­dentale. După revoluția bolșevică și colapsul Imperiu­lui Otoman, pentru puțin timp, Kemal Atatürk l-a considerat pe Lenin aliatul său împotriva Occidentului imperial, iar bolșevicii au văzut în Turcia un complice în dorința lor de a accede la statutul de superputere a lumii. Prin urmare, bolșevicii le-au dat arme turcilor în conflictele lor cu grecii și cu britanicii, iar turcii le-au permis rușilor să preia controlul câmpurilor petroli­fere din Azerbaidjan și să-și impună hegemonia în Caucazul de Sud. Înțelegerea din 1921 care a stabilit frontiera de nord-est a Turciei, limitându-i prezența în Caucazul de Sud, durează până azi.

S-au schimbat personajele și direcția – Putin este cel care susține acum Turcia în confruntarea ei cu Occi­dentul, sperând să o folosească în încercarea de a dezbina Alianța Nord-Atlantică. Iar Erdogan proiec­tează Turcia în fostele ei sfere de influență. Apro­pie­rea este cu atât mai remarcabilă, dacă ne gândim că Turcia este singura țară din NATO care a avut cioc­niri militare cu Rusia în ultimii ani.

În 2015, Turcia a doborât un avion de luptă rusesc care a intrat în spațiul ei aerian, venind dinspre Siria. Rusia a răspuns, impunând sancțiuni pe anumite produse turcești, cerându-le turiștilor ruși să nu mai meargă la plajă în Turcia sau bombardându-i pe lup­tătorii turkmeni din nordul Siriei.

Mai mult, mass-media rusă și oficiali ruși au băgat bă­țul prin gard și au lansat informația potrivit căreia membri ai familiei Erdogan cumpără țiței de la Statul Islamic. După cum mărturisea un oficial turc ulterior – „Am jucat dur, iar ei (rușii, n.r.) au jucat și mai dur“.

Dezghețul relațiilor dintre Putin și Erdogan

Ce s-a schimbat între timp? Relația a început să se îmbunătățească începând din vara lui 2016, când Putin l-a consolat pe omo­logul său turc după lovitura de stat eșuată în care și-au pierdut viața 270 de persoane. Putin l-a sunat ime­diat pe Erdogan. A fost suficient de deștept să-și ma­nifeste compasiunea și solidaritatea, co­mentează un oficial turc. Asta în timp ce majoritatea lideri­lor occi­dentali au făcut-o fără tra­gere de inimă și mult mai târziu.

Erdogan a mers în Rusia, unde a semnat un acord de construire a unui gazoduct și a acceptat re­lua­rea lucrărilor pentru construc­ția unei centrale nucleare în sudul Turciei. Cei doi piloți care au do­borât avionul rusesc în 2015 au ajuns la închisoare, acuzați că au fost implicați în lovitura de stat.

„Criza avionului doborât a fost un punct de cotitură în relația celor doi lideri“, spune Emre Erşen, expert în Rusia în cadrul Univer­sității Marmara din Istanbul. „După ce NATO nu a să­rit în ajutorul Turciei, aceasta și-a dat seama că singura cale de a-și urmări interesele în Siria este să ajungă la o înțelegere cu Rusia. Ei bine, acea înțelegere durează și azi“, mai spune Erşen.

Din 2016, Erdogan a avut mai multe întâlniri față în față cu Putin decât orice alt lider al lumii. Rusia a încetat să mai fie rivalul Turciei în Siria, devenind chiar cel mai important partener. Doar cu acceptul Rusiei, Turcia a putut să-și desfășoare operațiunile militare în nordul Siriei.

Între timp, mass-media rusă a câștigat tot mai mult teren în rândul audienței turce. Cercul apropiat al lui Erdogan, de pildă, este plin de „eurasianiști“ care sunt pentru cooperarea cu Rusia și cu China, dar ostili față de Europa și NATO. Guvernul de la Ankara și mașina sa de propagandă scot în față tensiunile cu Occidentul la fel de tare cum o fac pentru a băga sub preș ten­­siunile cu Rusia, acolo unde mai există.

Decizia de a cumpăra sistemul antiaerian rusesc S-400 este unul din elementele esențiale care au decurs din buna relație a celor doi lideri. În urmă cu doi ani, Erdogan numea achiziția drept „cea mai impor­tantă din istoria noastră“. Iar sistemul nu a fost deloc ieftin – pe lângă cele 2,5 miliarde de dolari pe sistem, Turcia a pierdut contractul de 9 miliarde de dolari pentru înzestrarea armatei cu aparatele americane F-35. În decembrie, SUA au impus sancțiuni suplimentare agenției turce care se ocupă de achiziții militare.

Pe de altă parte, Erdogan era disperat să dețină un sis­tem defensiv care să contracareze ceea ce s-a în­tâmplat în timpul loviturii de stat din 2016, când propriile avioane F-16 au lovit palatul prezidențial.

Sunt încă mulți în tabăra lui Erdogan care cred că SUA au avut o contribuție la acea lovitură de stat. Au circulat și zvonuri că serviciul mili­tar de intelligence al Ru­siei a fost cel care l-a avertizat pe Erdogan că se pregătește ceva îm­potriva sa.

Vidul american

În Siria, Turcia a spus că nu are de ales decât să colaboreze cu Rusia, dat fiind că SUA s-au retras din confrunta­rea cu regimul lui Bashar al-Assad și nu au reușit să acționeze decisiv. Oficialii turci susțin că SUA nu doar că au permis Rusiei să de­vină principalul broker de putere în Siria, ci și au îndepărtat Turcia, aliindu-se cu forțele kurde de la PKK în luptele din teren.

Din când în când, între Turcia și Rusia mai apar tensiuni, cum a fost acum un an, când un convoi tur­cesc a fost lovit de avioane rusești aflate în serviciul armatei siriene. În urma atacului aerian, 36 de soldați turci și-au pierdut viața. Cu toate acestea, Turcia a avut grijă să nu iște un scandal frontal cu Rusia și a pus atacul pe seama președintelui sirian al-Assad.

La rândul său, Putin i-a permis Turciei să-și ia re­vanșa și să atace pozițiile siriene cu drone, fără ca for­țele ruse să intervină. Ce a gândit Putin? Folosindu-se de Turcia ca să submineze NATO era mai important decât să sară în apărarea lui al-Assad. La fel s-a întâmplat în cazul conflictului din Nagorno-Karabah, unde Rusia, ca mediator al păcii, i-a permis Turciei să câș­tige prestigiu în regiune și promisiunea unui coridor de transport via Armenia până în Baku, care s-ar pu­tea lega apoi de inițiativa chineză Belt & Road. Occidentul nu s-a ales cu nimic.

Relațiile comerciale și investițiile au avut propria greutate în strângerea legăturilor dintre Rusia și Turcia. Dat fiind că exporturile energetice rusești în volumul total al schimburilor comerciale au cea mai mare pondere, Turcia are un deficit de 13,4 miliarde de do­lari cu Rusia. „Dar nu trebuie să subestimăm legăturile de afaceri. Companiile turcești de construcții apropiate de partidul lui Erdogan (AK) primesc contracte grase în Ru­sia“, spune Behlül Özkan, de la Universitatea Marmara. Între 2010 și 2019, Rusia a fost principala piață pentru contractorii turci, care au finalizat proiecte în valoare de 40 de miliarde de dolari.

Cum se sprijimă reciproc Putin și Erdogan

Aspectul economic este important și a jucat un rol major, dat fiind că ambii lideri au de gestionat acasă o situație economică dificilă. În Turcia, din 2018 încoace, inflația și rata șomajului con­tinuă să fie de două cifre. În mai puțin de patru ani, lira turcească, legată de dolarul american, a pierdut jumătate din valoare. Economia Rusiei stagnează, iar scăderea veniturilor al șaselea an la rând a alimentat nemulțumiri la Kremlin. Atât Putin, cât și Erdogan au revenit la un truc vechi – proiectează scenariul în care țara este o fortăreață asediată de dușmani, apoi recurg la acțiuni intervenționiste externe pentru a distrage atenția de la problemele de acasă.

Un rol îl joacă și tendințele externe. Cele două îm­păr­tășesc o oarecare dezamăgire că sunt excluse din Europa. Demersurile Turciei de a deveni membră a Uniunii Europene au fost respinse de șase decenii încoace. Iar beligeranta și autoritara Turcie de azi nu are nici atât vreo șansă să adere la club. La rândul ei, Europa are temerile sale față de o nație musulmană de 80 de milioane de suflete, astfel că Turcia nu va fi primită nici dacă ar deveni o democrație exemplară.

În plus, ambii autocrați au nostalgia vechilor imperii, rus și otoman. Putin se autodescrie drept un patriot care reface părți din imperiul sovietic, de aceea duce războaie împotriva Georgiei și Ucrainei, spune el. Iar pe lângă acțiunile agresive pe față, ține din scurt, prin diverse pârghii, state-client precum Bela­rus și Armenia.

La rândul său, Erdogan a pus trecutul otoman al Tur­ciei în serviciul unei politici externe mult mai agre­sive – amenință că va readuce sub autoritatea Turciei insulele grecești din apropierea malurilor turcești la Marea Egee sau înfruntă Grecia, Cipru și Franța în estul Mediteranei, zonă bogată în resurse de gaz. Mai mult, se autoproclamă portavocea lumii islamice.

„Erdogan are o relație personală cu Putin pe care acesta din urmă nu o are cu mulți lideri occidentali. Ambii sunt lideri puternici fără rivali acasă și ambii sunt conștienți că au suficientă putere pentru a pune în aplicare deciziile pe care le iau“, comentează Erşen. Erdogan știe că înțelegerile pe care le are cu SUA riscă să fie deviate de birocrație, de presiune publică, de Congres. În cazul înțelegerilor cu Putin, nu trebuie să-și facă astfel de griji.

În plus, Erdogan a fost un elev atent la felul în care Putin abordează politica externă, de multe ori prin p­unerea rivalilor în fața faptului împlinit – Rusia anexa Crimeea în forță în 2014, apoi în Siria i-a cam spart nasul Turciei. „Erdogan recunoaște valoarea puterii hard“, apreciază Suat Kinikliog˘lu, de la German Institute for International and Security Affairs.

După Crimeea, liderul turc a putut vedea că agresiu­nea nu este totdeauna pedepsită. „Pentru Ankara, slăbiciunea, dezacordurile, indecizia și confuzia din Occident creează un context oportun pentru a interveni în teritoriile vecine“, mai remarcă Kiniklioglu.

Practic, Erdogan a început să aplice câteva dintre lecțiile desprinse din manualul de leadership al lui Putin. Rusia a trimis „omuleți verzi“ și mercenari în Crimeea, în regiunea ucraineană Donbass și în Libia. Turcia a trimis sute de mercenari sirieni în teatrul de război din Libia, apoi în Azerbaidjan, foarte probabil apelând la o companie privată de securitate. Rusia face presiuni asupra Europei prin alimentarea cu gaze naturale, iar Turcia amenință recurent că va deschide culoarul pentru migranți.

Vive la différence!

Să nu ne imaginăm că nu sunt și diferențe între cei doi oameni de stat sau între țările pe care le conduc. Aducând o serie de amendamente Constituției legate de limitele mandatului prezidențial, Putin s-a apropiat și mai mult de dictatură (deși furia populară declanșată de cea mai recentă încarcerare a lui Navalnîi s-ar putea să îi slăbească serios regimul).

Erdogan nu este atât de bine înșurubat la putere ca Putin – cele mai mari companii din Turcia sunt conduse de membri ai elitei seculare care îl tolerează pe Erdogan, dar nu-l iubesc. I-a băgat la închisoare pe mulți opozanți, le-a băgat pumnul în gură jurnaliștilor și a preluat sub control justiția. Dar, chiar și așa, are de în­fruntat un scrutin într-un context în care este puternic contestat, iar partidul său scade în sondaje. La ale­gerile locale de acum doi ani, a pierdut puterea la Istanbul, motorul economic al țării, și la Ankara.

Cele două state sunt, de fapt, departe de o alianță autentică. „Nu vorbim de un parteneriat strategic. Nu cred că Turcia își permite luxul de a risca un colaps al întregii sale relații instituționale cu Occidentul“, spune Onur Işçi, directorul Centrului pentru Studii Ruse din cadrul Universității Bilkent. Au cooperat în Siria, dar rămân în tabere rivale, la fel în Libia, la fel în Nagorno-Karabah.

Mai mult, cele două puteri au interese incompatibile în Georgia și în Ucraina. Turcia, de pildă, ar vrea ca ambele să adere la NATO. În schimb, Rusia nu este deloc de acord, motiv pentru care, de altfel, a și intrat în conflict militar cu cele două pentru a le menține în sfera sa de influență.

Drept urmare, Georgia și Ucraina văd în Turcia o con­trapondere puternică a Rusiei, un rol pe care Erdogan e fericit să-l joace. Așa se face că Turcia și-a dezvoltat relația militară și economică cu Ucraina – în 2019, a vândut Ucrainei drone de luptă, prima achi­ziție de acest gen făcută de armata ucraineană.

„Turcia de azi nu mai e Turcia de acum 30 de ani. Capacitatea noastră defensivă și economică s-a îmbu­nă­tățit. Azi, nu mai vorbim cu Rusia de pe poziția infe­rioară“, spune un oficial turc.

Cu toate acestea, Erşen crede că Rusia și Turcia vor căuta mereu teren comun cu fiecare ocazie. Este ade­vărat și că le va fi foarte greu să-și reconcilieze interesele, în special în Marea Neagră și în Caucaz, unde pozițiile Turciei continuă să fie mai apropiate de Occi­dent decât de Rusia. Problemele regionale sunt punctul slab al relației dintre două țări, mai spune el. Mai mult, sunt divergente și perspectivele pe care le au pe termen lung – demografic (popu­lația Turciei este în creș­tere, iar a Rusiei este în scă­dere) și economic (proiec­țiile de creștere econo­mică în cazul Turciei sunt mult mai optimiste).

În acest moment, Turcia nu este ancorată – s-a în­de­părtat de Occident și de NATO, dar și parteneriatul cu Rusia e de dată recentă și fragil, oricând reversi­bil. Pen­tru noua Administrație Biden, stoparea derivei Turciei departe de Occident și a abandonării ei în bra­țele Ru­siei ar trebui să fie în fruntea listei de prio­rități.

Atitudine servilă

Uniunea Europeană este criticată pentru atitudinea moale față de Rusia, im­presie întărită de prestația șefului diplomației europene, Josep Borrell, în vizita sa la Moscova.

• SLĂBICIUNE. Un bloc de 450 de milioane de oameni cu un produs intern brut de nouă ori mai mare decât al Rusiei, Uniunea Europeană uită sau nu are voința suficientă de a folosi pârghiile pe care le are pentru a pune la punct agre­siva Rusie, cu o eco­nomie mai mică de­cât a Italiei și simi­lară aproape cu a Spaniei. Două ar fi la îndemână – sanc­țiuni împotriva camarilei lui Putin și blocarea definitivă a gazoductului Nord Stream 2.
• „LOS COJONES“. După vizita la Mos­cova a lui Josep Borrell (șeful diplo­mației europene), europarlamentarul belgian Assita Kanko l-a admonestat pentru atitudinea servilă pe care acesta a ară­tat-o în fața Rusiei. „Dónde están los cojones de la Unión Europea?“, și-a început în spaniolă discursul belgianca originară din Burkina Faso.

Acest articol a apărut în numărul 111 al Revistei NewMoney

FOTO: Getty