În culisele ultimului film al lui Tarantino. Povestea de Hollywod spusă cu Brad Pitt și Leonardo DiCaprio  

Oana Borviz 07/09/2019 | 09:21 Timp Liber
În culisele ultimului film al lui Tarantino. Povestea de Hollywod spusă cu Brad Pitt și Leonardo DiCaprio  

În ultimul film al lui Tarantino, viața și arta se întrepătrund pentru a scoate la iveală marile obsesii ale regizorului, dar, mai ales, pentru a surprinde declinul unei epoci cinematografice. Este scrisoarea lui de dragoste pentru o eră a cărei decadență o regretă cumplit.

Acest articol a apărut în numărul 72 (26 august – 8 septembrie 2019) al revistei NewMoney

Ca mai toate filmele lui Quentin Ta­­rantino, „A fost odată la… Hollywood“ reflectă o anumită nostalgie a acestui regizor care estetizează violența și sati­rizează tot ce se poate. Este vorba de nostalgia pentru era clasică a fil­melor de la Hollywood și pentru toți oamenii implicați, în acea vreme, în rea­lizarea unui film: începând cu actori, regizori, scenariști și până la pro­ducă­­tori, manageri etc.

Redând cu o claritate surprinzătoare sfârșitul acelei epoci hollywoodiene – când studiourile se aflau în plină criză financiară, iar crime oribile precum cea comisă de cultul lui Charles Manson în casa regizorului Roman Polanski adu­ceau doliul în lumea filmului –, Tarantino mixează personaje fictive cu cele­brități reale, seriale TV, filme și repere ale acelei perioade pentru a spune povestea unei vedete inventate și a șoferului său.

VECHI ȘI NOU. „A fost odată la… Hollywood“ – despre care cei de la The New Yorker cred că este „cel mai personal film al lui Tarantino de până acum“ – îi are ca protagoniști pe doi prieteni buni care obișnuiau să joace împreună în filme de succes, dar care acum se află într-o perioadă de declin.

Ei sunt Rick Dalton (Leonardo DiCa­prio), care în trecut a avut roluri mari în filme despre cel de-al Doilea Război Mondial, dar mai ales în seriale TV precum westernul „Bounty Law“, și Cliff Booth (Brad Pitt), despre al cărui trecut nu se știe mare lucru în afara zvonurilor că și-ar fi ucis soția.

Rick locuiește într-o casă cu piscină pe acoperiș, unde își petrece timpul ui­tându-se la televizor, făcându-și coc­tei­luri și ascultând înregistrări vechi. Cliff locuiește într-o rulotă în spatele unui cinematograf în aer liber, împreună cu câinele lui, care-i ascultă fiecare comandă.

Primul își plânge de milă că timpul lui a trecut, deși încearcă să revină pe ma­rele și pe micul ecran cu roluri în așa-numitele spaghetti westerns (subgen al stilului western, apărut la jumătatea anilor ’60 și produs, în mare parte, de italieni); cel de-al doilea se resemnează, pregătit parcă tot timpul să facă față unor posibile provocări.

Rick (care reprezintă declinul epocii clasice hollywoodiene) este vecin cu Roman Polanski (Rafal Zawierucha) și iubitoarea lui soție, Sharon Tate (Margot Robbie), amândoi simbolizând începutul unei noi ere cinematografice, definită de un nou tip de film ce favorizează nuanța psihologică și complexitatea stilistică.

Învecinând aceste personalități, Ta­ran­­­tino subliniază granița dintre două ere cinematografice și schimbă (așa cum vom vedea la final) importante date din biografia reală a cuplului Polanski cu unele din biografia fictivului Rick.

GREȘEALĂ CORECTATĂ. Cu o compo­ziție minuțios construită, „A fost odată la… Hollywood“ descrie o acțiune în­tinsă pe trei zile: 8 și 9 februarie și noaptea dinspre 8 spre 9 august 1969 (noaptea crimelor din casa lui Polanski). Între aceste limite temporale, Tarantino creează o realitate alterată, în care personajele fabrică iluzii departe de lumea adevărată, care nu pătrunde în niciun fel pe tărâmul magic al Hollywoodului.

Îmbinând momente din viața de zi cu zi a personajelor cu secvențe din filmele în care acestea au jucat, cu tot felul de flashbackuri și trimiteri la cultura pop (Batman, Bruce Lee, trupa The Mamas and the Papas, filmul lui Zeffirelli din 1968, „Romeo și Julieta“), Tarantino creează un colaj năucitor de imagini prin care subliniază preferințe (spaghetti western, muzica anilor ’60 și ’70) și cre­dințe personale (găunoșenia căsă­toriei), dar și revolta lui împotriva deca­denței anilor ’60, fără de care Tarantino este convins că Hollywoodul ar fi fost un loc mult mai bun. „Dacă vremurile nu s-ar fi schimbat, dacă cheile regatului nu ar fi fost predate decadenților anilor ’60, atunci atât Hollywoodul, cât și lumea ar fi un loc mai bun, mai sigur, mai fericit“, scrie The New Yorker parafrazându-l pe Tarantino.

Regizorul își exprimă această revoltă amintind una dintre cele mai sinistre crime ale vremii, când membrii din cultul lui Manson (redați ca niște hipioți nebuni trăind într-o comunitate re­strân­să din California) au pătruns înar­mați în casa actriței Sharon Tate (însăr­cinată în luna a opta), ucigându-i pe aceasta și pe alți câțiva prieteni prezenți acolo.

Tarantino schimbă însă datele reale cu unele ficționale, în care cei atacați sunt Cliff, Rick și Francesca (proaspăta soție a acestuia), aflați în casa alăturată celei a lui Polanski. Prin această inversare de fapte (parodiate), el își exprimă imensul regret pentru ce s-a întâmplat atunci în casa ci­neastului și pentru prăbușirea vechii lumi de la Hollywood.

MAGIE. Șocant și amuzant, „A fost odată la… Hollywood“ captează, în ima­gini colorate și alb-negru, delirul anilor ’60, sub al cărui ecou s-a prăbușit un întreg univers de visuri și de dorințe. Dispariția delicatei Tate, care jucase până atunci doar în câteva filme, a însemnat nu doar moartea unei actrițe tinere, ci și moartea unei ere cinematografice importante.

„A fost odată la… Hollywood“ devine astfel scrisoarea de dragoste a lui Tarantino pentru acea epocă, o scrisoare din care răsună urletul de revoltă împotriva unor hipioți care au distrus frumusețea acelor ani. Secvențele de la finalul filmului – de o violență nemiloasă și contras­tantă, în același timp, cu restul peliculei – sunt felul în care Tarantino răzbună acea moarte.

Scenele sângeroase, în care victime sunt adepții lui Manson, iar nu Tate și prietenii săi, sunt cele care schimbă (fictiv) destinul lui Sharon Tate. Ele durează doar câteva minute, dar sunt singurele din istoria cinematografiei care-i fac dreptate acestei actrițe.