Banca Națională a României (BNR) a publicat în Caietele de studii două analize referitoare la aurul României din perioadele 1929-1945 și 1945-1989. În spațiul restrâns al acestei rubrici, chiar și în sinteză, este de-a dreptul imposibil de redat istoria aurului celor șase decenii și de aceea îndemnul cel mai corect adresat cititorilor este de a citi studiile publicate pe site-ul BNR. Ceea ce putem face aici este să istorisim câteva povești legate de aur din acea perioadă.
Așadar, merită amintită decizia prin care aurul României a fost pus la adăpost în al Doilea Război Mondial. Contextul este cel în care România intră în război contra URSS, în iunie 1941. Reprezentanții băncii centrale iau decizia de a muta aurul la Sinaia, odată cu rezerva monetară. Este vorba despre 149,4 tone de aur, la care s-au adăugat câteva casete cu aur provenit din cumpărările zilnice, plus câteva casete cu aur care aparțineau Poloniei. Pentru cei care cunosc Sinaia, să spunem că documentele arată că aurul a fost depozitat în Valea Izvoarelor, pe șoseaua Moroieni, iar paza adăpostului a fost mărită de la 20 la 48 de soldați plus doi ofițeri.
În septembrie 1942, rezerva monetară este adusă la București, din cauza condițiilor improprii (umezeală) de la Sinaia, iar aurul revine peste un an. După încă o vreme, în 1944, aurul este din nou mutat de la București, pentru că oficialii Băncii Naționale simt că metalul galben se află atât sub amenințarea armatelor germane, în retragere, cât și a celor sovietice care erau pe teritoriul național. Drept urmare, în perioada iulie-septembrie 1944, 190,3 tone de aur sunt mutate, mai întâi, la mănăstirea Tismana și apoi într-o grotă de lângă mănăstire care, ulterior, a fost betonată.
APARIȚIA „COCOȘEILOR“. În 1944, inflația crește, iar BNR caută o soluție pentru a împușca doi iepuri dintr-un foc și decide lansarea unei medalii de aur, cunoscută în termeni populari sub denumirea de „cocoșei“ sau „trei regi“.
Medalia, care trebuia să fie emisă în maximum un milion de bucăți, avea un dublu scop: pe de o parte, să extragă de pe piață așa-numiții „lei sovietici“ și, pe de altă parte, să încredințeze populației o parte a rezervei de aur, 6,5 tone, în cazul în care s-ar fi pus problema confiscării tezaurului de către Armata Roșie.
Pentru baterea medaliei, în ianuarie 1945, s-au luat din grota de la Tismana 10,2 tone de aur, după care s-a rebetonat zidul de la intrare.
PERIOADA COMUNISTĂ. Să trecem la întâmplările din regimul comunist. Trebuie spus, mai întâi, că, în anul 1944, conferința de la Bretton Woods consacră rolul dolarului ca monedă de schimb la nivel internațional. Iar din anul 1971, aurul nu mai este etalon al sistemului monetar, încetează să mai aibă rolul de monedă și rămâne doar o marfă. Nu ca oricare alta, dar o marfă. În anii 1945-1947, aurul are o serie întreagă de utilizări.
O parte din aur este gajată la bănci elvețiene, pentru obținerea unor împrumuturi ale statului român de la bănci americane, în vederea aprovizionării cu cereale din SUA. O altă parte din rezerva de aur a fost blocată de Banca Angliei și de Rezerva Federală, banca centrală a SUA, în contul despăgubirilor care ar fi trebuit plătite pentru bunurile confiscate de comuniști pe teritoriul României și, în fine, au existat și acorduri de împrumut între România și URSS, gajate cu aur, pe baza cărora România cumpăra mărfuri din Uniunea Sovietică. Creditul era plătit în lemn și țiței.
În total, în perioada 1946-1947, România a cedat sau a vândut 55,6 tone de aur, din care 40 de tone ca urmare a aplicării tratatului de pace și 15,6 tone pentru cumpărarea de cereale sau de materii prime necesare reluării activității economice.
Mai târziu, în anul 1965, statul român vinde 32 de tone de aur (lingouri și monede) pentru achiziția, din SUA, a unor instalații de fabricare a cauciucului sintetic și de cracare catalitică. Este perioada în care pornește valul industrializării. Operațiunea este un succes și, drept urmare, BNR este autorizată să vândă alte 44 de tone de aur și 122 de tone de argint contra a 346 de milioane de lei valută, pentru achiziția altor instalații industriale. Până la sfârșitul anului 1966, se vânduseră numai 13 tone de aur și 15 tone de argint.
După anul 1971, vânzările de aur au continuat. În 1972, România a trebuit să depună la Fondul Monetar Internațional (FMI) echivalentul în aur a 47,5 milioane de drepturi speciale de tragere.
În fine, în 1980, datoria externă a României era de 9,1 miliarde de dolari, la care se adăugau dobânzi de 1,77 miliarde. O treime din datorie era pe termen scurt, ceea ce crea dificultăți de rambursare. Astfel, a fost luată decizia de a se vinde aproximativ 14 tone de aur. Cu toate acestea, încetarea plăților externe nu a putut fi evitată. Pentru prima dată, după un lung șir de vânzări de aur, Nicolae Ceaușescu a decis în 1989 cumpărarea a 20 de tone de aur.
Morala acestor istorii este că metalul galben a însoțit economia românească în ultimul secol. Iar istoria este un bun sfătuitor pentru prezent.
